”Cine salvează o singură viață, salvează o lume întreagă”

În fiecare an, pe 11 aprilie, este marcată Ziua internațională a celor eliberați din lagărele de concentrare naziste. Data a fost aleasă pentru că, pe 11 aprilie 1945, soldații americani au doborât zidurile lagărului de la Buchenwald, simbol al ororilor naziste, supranumit și ,,fabrica morții”. Evenimentul constituie o invitație la reflecție asupra a ceea ce a reprezentant Holocaustul și asupra efectelor pe care le-au avut actele antisemite și xenofobe manifestate la acea vreme asupra lumii întregi: șase milioane de evrei, un număr indefinit de reprezentanți ai altor minorități au fost exterminați în camerele de gazare și lagărele de concentrare, în perioada 1933-1945.

Se estimează că în lagărul de la Buchenwald au murit în jur de 56.000 de persoane, în principal evrei și deținuți politici, dar și prizonieri de război sovietici. Mulți dintre deținuții aduși acolo au fost torturați și uciși, în timp ce alții au pierit de foame și boli sau, în cazul unora dintre ei, din cauza virușilor cu care au fost infectați în mod deliberat, ca parte a unor experimente medicale.

În lagărul de la Buchenwald, de la înfiinţare şi până la eliberare, au fost închişi 266.000 de deţinuţi. Dacă toţi decedaţii ar fi fost evrei, ponderea lor ar fi fost mică, aproape neglijabilă, comparativ cu cele şase milioane de suflete pierite în Holocaust. Privind lucrurile strict statistic, s-ar părea că lagărului de la Buchenwald nu i se poate reproşa prea mult… Atâta doar că realitatea trebuie analizată sub toate apectele ei. În toamna anului 1937, regimul nazist înfiinţa lagărul de la Buchenwald, ca loc de detenţie pentru germani, mai exact pentru comuniştii, social-democraţii şi antifasciştii germani. Dintru început regimul ştia foarte bine că aici urmau să ajungă şi elementele asociale şi stigmatizate, cu precădere evrei. Şi lucrurile s-au petrecut întocmai. Primul transport de evrei a fost adus în 1938, fiind urmatde multe altele, tot mai numeroase. În scurt timp, evreii din toate ţările ocupate de cizma nemţească au fost deportaţi în lagărele naziste, deci şi la Buchenwald.

Chiar dacă Buchenwaldul nu fusese proiectat să fie o fabrică a morţii, comandamentul lagărului – atunci când considera de cuviinţă – putea recurge la crime în masă. Comandamentul SS de la Buchenwald nu diferea cu nimic de cele de la Auschwitz, Majdanek sau alte lagăre, îndeplinindu-şi întocmai sarcinile trasate. Dacă regimul nazist ar fi ordonat ca şi în acest lagăr să fie înfiinţate camere de gazare şi să înceapă exterminarea în masă, comandamentul SS ar fi îndeplinit acest ordin fără şovăire. În acest caz nu am fi vorbit de cincizeci, ci de cinci sute de mii de victime!

”Iată câteva date din Holocaustul meu. Aveam 15 ani când am sosit la Auschwitz împreună cu părinţii şi fratele meu mai mic. Peste două zile tata a fost dus într-un transport de muncă. La despărţire mi-a spus: „Ai grijă de frăţiorul tău!” Am avut grijă de el timp de mai multe luni, până în toamna lui 1944 când, cu prilejul unei selecţii, la semnul lui Mengele, frăţiorul meu a fost trecut în rândul celor condamnaţi la gazare. În acele zile la Auschwitz sosiseră atât de multe transporturi cu evrei, încât cei selectaţi trebuiau să aştepte zile în şir, închişi într-o baracă, să le vină rândul la camera de gazare. După ce au fost duşi, un Häftling dintre cei care păziseră baraca mi-a adus un petec de hârtie, rupt dintr-un sac cu ciment, pe care frăţiorul meu scrisese câteva rânduri.Dragul meu frate, ştiu că voi ajunge într-un loc mai bun. Nu-mi va mai fi nici sete şi nici foame. Îţi doresc să scapi de aici şi dacă vei discuta cu părinţii despre mine, ai grijă să nu-i faci să sufere prea tare din cauza mea. Aceste cuvinte le-a scris un copil de 13 ani care nu mai aştepta decât să vină odată sfârşitul! Frăţiorul meu nu avea cum să ştie că eu nu voi mai vorbi niciodată cu părinţii noştri. Nu am aflat niciodată care a fost soarta mamei, în schimb – peste câteva decenii – aveam să aflu că tatăl nostru a murit într-unul dintre lagărele de muncă de la Buchenwald. Din astfel de mărturii putem intui ce a însemnat Holocaustul… Totuşi, câţi dincele şase milioane de victime au avut posibilitatea să-şi împărtăşească gândurile dinaintea morţii?! Însă mulţi dintre supravieţuitori au povestit sau au relatat în scris ceea ce li s-a întâmplat lor sau altor tovarăşi de suferinţă din lagăr.

De data aceasta însă nu doresc să mă opresc asupra acestor tragedii, asupra cruzimii şi lipsei de omenie care răzbate din ele. Dimpotrivă, aş vrea să vorbesc despre salvarea oamenilor. Să arăt că au existat oameni care şi-au riscat viaţa pentru a-şi ascunde prietenii, cunoştinţele sau, pur şi simplu, concetăţenii evrei, pentru a-i salva de exterminare. Să vorbesc despre ne-evreii, despre creştinii care au făcut totul pentru ca semenii lor evrei să nu ajungă în această statistică îngrozitoare… Cred că exemplul cel mai cunoscut şi mai extraordinar este ceea ce a făcut poporul danez pentru salvarea compatrioţilor evrei. În ajunul ghetoizării, majoritatea evreilor din Danemarca au fost urcaţi în bărci pescăreşti şi trecuţi în Suedia neutră, unde erau în siguranţă. Între 1942-1944 polonezii au ascuns mai multe mii de evrei în mănăstiri şi orfelinate. Personalităţi cunoscute de pe tot cuprinsul Europei s-au folosit de influenţa lor pentru a salva evrei. Voi aminti doar doi diplomaţi – suedezul Raoul Wallenberg şi elveţianu Carl Lutz – și pe industriaşul Oscar Schindler, dar aş putea aminti multe alte nume. Peste douăzeci de mii de neevrei care au ascuns şi au salvat evrei în timpul războiului au primit titlul onorific de Drept al Popoarelor, conferit de către Centrul Memorial al Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Să ne îndreptăm acum atenţia asupra acestor meleaguri. Mulţi deţinuţi copii şi-au datorat viaţa lui Wilhelm Hammann, Lagerältester la Blocul 66 – aşa-numitul „bloc al copiilor”. Trebuie să-l menţionez şi pe medicul Walter Kramer, asasinat de SS încă în 1941, precum şi pe Walter Sonntag, responsabilul Blocului 49. El nu a dezvăluit, nici sub ameninţarea armelor, că în blocul condus de el erau evrei. Am să-i mai amintesc şi pe Willi Bleicher care – asemeni lui Hammann – a salvat copii şi pe Alfred Leikam care – din convingeri religioase – a acordat un ajutor salvator de vieţi tovarăşilor săi deţinuţi evrei. Iar acum voi evoca pe larg figura lui Otto HermannOberkapo la Niederorschel care, în condiţiile cele mai gerele din lagăr, a făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru a-şi salva colegii deţinuţi. Tot ceea ce am să vă povestesc constituie şi o mărturie, întrucât şi eu am fost deţinut al acestui comando care aparţinea de Buchenwald. La sosirea în lagărul de muncă de la Niederorschel ne-au adunat pe Appelplatz-ul care părea mic, comparativ cu cel de la Auschwitz, pentru a ne trece în revistă şi a ne repartiza la locurile de muncă. În timp ce-mi aşteptam rândul să-mi declar datele, a trecut pe lângă mine un deţinut care mi-a şoptit din mers: „Spune că ai 17 ani şi eşti de meserie strungar”. Celui de lângă mine i-a spus, tot în şoaptă, să declare că e lăcătuş. Nu pricepeam cum aş fi putut declara că eram strungar, când fusesem elev de liceu şi în viaţa mea nu văzusem un strung? Ce mă făceam dacă mă puneau să lucrez la strung? În final, ajungând în faţa Schreiber-ului am declarat că eram ucenic strungar. Aveam să aflu mult mai târziu că mesajul fusese transmis la ordinul lui Otto, care voia ca deţinuţii tineri să ajungă în locurile de muncă unde procesul tehnologic pretindea ca halele să fie încălzite. Iarna era foarte aspră în acele locuri. Appell-urile interminabile erau una din formele de tortură a deţinuţilor. Stăteam ore în şir în arşiţă sau ger, nemişcaţi, adesea în poziţie de drepţi, aşteptând să fim număraţi şi renumăraţi iar și iar, până la sosirea Oberscharführer-ului căruia i se dădea raportul. Otto l-a convins pe ofiţerul SS ca apelul din timpul iernii să nu aibă loc în aer liber, ci într-o incintă şi – mai important – să nu dureze decât 15-20 de minute, timpul strict necesar pentru a trece în revistă comandoul nostru relativ restrâns ca număr.

Dacă tot am amintit de Appell, trebuie să vă relatez şi o întâmplare personală cu Oberkapo-ul Hermann. La unul dintre Appell-uri nu am stat destul de aliniat în rând şi un zdrahon din SS, aflat în preajmă, m-a lovit cu patul puştii peste fluierul piciorului. Probabil că i s-a părut că lovitura fusese prea blândă, pentru că şi-a ridicat arma ca să mă pălească cu ea. În momentul acela Oberkapo Otto, m-a împins pe jos şi a început să mă pleznească peste faţă până când am sângerat, pătându-mi şi zeghea vărgată. Seara, când ne-am întors de la muncă, am fost anunţat că sunt convocat la Oberkapo. M-am dus cam înspăimântat, întrebându-mă ce o mai fi vrând, după ce mă bătuse, dar când m-a văzut mi-a spus cu blândeţe: „Te rog să mă scuzi că te-am bătut, sau mai degrabă te-am zgâriat. N-am avut încotro. SS-istul trebuia să vadă sânge ca să se liniştească şi să te lase în pace, altfel te-ar fi rupt în bătaie şi ştii ce ar fi însemnat asta. Prezintă-te la medicul lagărului – am discutat deja cu el – o să-ţi dea câteva zile de învoire până ţi se vindecă rănile”. De zile întregi auzeam zgomotul luptelor de pe linia frontului care se apropia. În sfârşit, în zorii zilei de 1 aprilie 1945, ne-au încolonat şi am pornit într-un marş al morţii către lagărul Buchenwald, aflat la vreo o sută de kilometri depărtare. Mergeam cu întreruperi dese, cauzate de alarmele care anunţau atacurile aeriene ale aliaţilor, dar oricât de încet înaintam, după şase zile de marş forţat eram la o jumătate de zi de mers de Buchenwald. Pe drum Kapo Otto a fost informat că lagărul de la Buchenwald era în curs de evacuare şi în fiecare zi un număr mare de evrei era trimis în marş forţat spre interiorul ţării. Aceste veşti l-au determinat să caute o soluţie pentru a evita intrarea noastră în lagăr. În final, s-a înţeles cu ofiţerul SS, pe nume Adam, care comanda convoiul nostru, ca să se ducă la Buchenwald şi să raporteze că nu ne putem continua marşul, întrucât în rândul deţinuţilor a izbucnit o boală contagioasă. În schimbul acestui serviciu, Otto i-a promis că fapta sa va fi adusă la cunoştinţa comandantului trupelor eliberatoare. Planul lui Otto a funcţionat şi am rămas pe loc încă patru zile, până în după amiaza zilei de 10 aprilie. Am intrat în lagăr în seara aceleiaşi zile. A doua zi a avut loc eliberarea. Când pornisem în marşul forţat, convoiul nostru număra 527 de deţinuţi, dar pe parcurs ne-am împuţinat cu 102 de suflete. Restul de 425, în majoritatea lor covârşitoare evrei maghiari şi slovaci, au prins eliberarea lagărului. În 2005, la 60 de ani de la eliberarea lagărului, Centrul Memorial al Holocaustului din Ierusalim i-a conferit postum lui Otto Hermann titlul onorific de Drept între Popoare pentru ajutorul pe care l-a acordat co-deținuților evrei, salvându-le viața. Cu acest prilej Bertrand Herz (decedat curând), care timp de mai mulţi ani a fost președintele Comitetului Internațional Buchenwald, fost deţinut în comandoul de la Niederorschel, a spus: Kapo Otto hat mich und viele andere Häftlinge vor dem sicheren Tod bewahrt, ohne ihn würde ich heute nicht hier sein” La începutul discursului meu aminteam că, prin comandamentul său SS, lagărul de la Buchenwald a fost complice la Holocaust, întrucât îndeplinea cu maximum de devotament toate sarcinile trasate de regimului nazist, în special cele care vizau uciderea evreilor. Cea mai bună dovadă este că în săptămâna dinaintea eliberării, când personalul se pregătea să părăsească lagărul, 28 de mii de Häftlingi, în majoritate evrei, au fost trimişi în marşuri ale morţii. Comemorăm Holocaustul în semn de avertisment, pentru ca crimele în masă, genocidul, să nu se mai repete nicăieri, niciodată, sub nicio formă. În acelaşi timp ne ridicăm glasul pentru a clama nevoia de omenie, de iubire, de ajutorare a aproapelui peste tot, mereu, în orice condiţii. Din păcate şi acum, în aceste zile, suntem în situaţia în care ţările şi popoarele trebuie să-şi manifeste solidaritatea faţă de valul de oameni nevoiţi să se refugieze din calea războiului. Orice ajutor, sub orice formă, fie doar şi cuvintele de compasiune şi încurajare, pot salva vieţi omeneşti. În acest context aş dori să dau glas unui citat din Talmud care, de altfel, a fost rostit şi la Yad Vashem, în discursul de laudatio al Oberkapo-ului Otto Hermann: Cine salvează o singură viață, salvează o lume întreagă” a ținut să transmită celor prezenți,  Vasile Nuszbaum supravieţuitor al lagărelor de la Auschwitz şi Buchenwald și  reprezentantul României în Comitetului Internaţional Buchenwald-Dora.

Buchenwald a fost primul lagăr eliberat de Aliați, în ziua de 11 aprilie 1945. Eisenhower mărturisește cât de greu i-a fost să privească ce a găsit: „N-am fost niciodată în stare să descriu impactul pe care l-au avut asupra mea acele imagini“. Iar Eisenhower era militar, om antrenat să înfrunte suferința și moartea.
Revenit în cartierul generalului Patton, a telegrafiat imediat la Washington și la Londra pentru a chema la fața locului fotografi și reporteri: cetățenii lumii întregi trebuie să afle ce s-a întâmplat, scrie el, „să aibă fără întârziere acces la aceste dovezi, încât nicio îndoială cinică să nu mai fie posibilă“.
Patru zile mai târziu, generalul Patton, comandantul celei de-a treia armate americane, a ordonat ca locuitorii orașului Weimar, cochetul burg aflat la numai 10 kilometri de Buchenwald, să vină în lagăr, pentru a vedea cu ochii lor ce fusese acolo.
În această fotografie rabinul Herschel Schachter, ministrul cultului armatei americane, sărbătorește rugăciunea Pesach pentru supraviețuitori. Printre ei un copil de 8 ani, numele său era Israel Meir Lau, care,  în același an ar fi ajuns pe coasta Haifa, pentru a deveni rabinul șef al statului Israel câțiva ani mai târziu.

ATENȚIE! IMAGINI CU UN PUTERNIC IMPACT EMOȚIONAL!

intrarea în lagărul de concentrare Buchenwald,  la câteva zile după eliberare. De-a lungul vârfului  există o  de reflectoare. De asemenea, se vede un steag negru, atârnat în  bernă,  pentru președintele Roosevelt, care a murit la 12 aprilie 1945. Foștii prizonieri apar în prim plan, având primul gust de libertate în multe luni sumbre.

Să-i odihnească Dumnezeu în pace, dar,  și pe Boros Romancenko, unul dintre supravețuitorii din lagăr și care, a murit în martie sub bombele rușilor.

” E o ironie a sorții, să supraviețuiești lagărelor de exterminare naziste Buchenwald, Peenemünde, Dora, Bergen-Belsen și să mori în apartamentul tău din Harkiv sub bombele rușilor, în așa-numita „operațiune militară specială de denazificare“. Boris Romancenko avea 96 de ani și era vice-președintele Comitetului internațional Buchenwald-Dora. Toată viața și-a dedicat-o documentării barbariei naziste din cel de-al doilea război mondial, educației generațiilor tinere și parcursului memorial.

 

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share