Codul Penal 2023 versus Codul Penal 1864 cu și despre funcționarii corupți

“Fapta funcţionarului public, care cu ştiinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege (…) ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ cauzând astfel o pagubă mai mare sau egală cu 250.000 de lei ori o vătămare gravă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Dispoziţiile privind condiţia ca paguba să fie mai mare de 250.000 lei nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o fracţiune de abuz în serviciu ori pe neglijenţă în serviciu, într-un interval de cinci ani de la data rămânerii definitive a hotărâri judecătoreşti de condamnare”, se arată în  amendamentul adoptat de Senat. Proiectul de lege va fi dezbătut  și în Camera Deputaţilor,  care este  for decizional în acest caz.

Primul Cod Penal al României moderne a intrat în vigoare în perioada lui Alexandru Ioan Cuza şi era inspirat din legislaţiile penale prusace şi franceze. La vremea respectivă, Codul Penal românesc, ce a intrat în vigoare în 1864 în timpul procesului de modernizare a statului român, a fost considerat unul dintre cele mai moderne din Europa. Acesta includea şi infracţiunile de corupţie, în unele cazuri cei găsiţi vinovaţi pentru această infracţiune fiind condamnaţi şi la închisoare pe viaţă. Acurateţea Codului Penal adoptat în urmă cu un secol şi jumătatea mergea până la individualizarea faptelor de corupţie, în funcţie de categoria funcţionarilor publici care se făceau vinovaţi de această infracţiune.De pildă, o categoria de funcţionari publici pentru care pedepsele erau dintre cele mai drastice erau judecătorii. La categoria “Despre mituirea funcţionarilor publici”, inclusă în capitolul “Crime si delicte comise de functiunari publici in exercitiul functiunii lor”, găsim o infracţiune care face referire expres la magistraţii corupţi. Daca mituirea s-a urmat asupra unui judecator sau jurat pronuntand in materii criminale in favorea sau in contra acuzatului, pedeapsa va fi maximul inchisoarei si pierderea dreptului de a mai fi admis in serviciu pe toata viata; el va pierde si dreptul la pensiune. Daca mituirea s’a urmat asupra unui jurat pronuntand in materii de expropriatiune, pedeapsa va fi inchisoarea dela un an pana la doi ani, pierderea dreptului de a mai fi admis in serviciu pe toata viata si a dreptului de pensiune”, se arata într-un articol din Codul Penal din timpul lui Alexandru Ioan Cuza. În Codul Penal de acum un secol şi jumătate se regăseau referiri şi cu privire la una dintre cele mai des întâlnite infracţiuni din România ultimilor ani, cea de abuz în serviciu. În Codul lui Cuza una dintre formele acestei infracţiuni era descrisă în felul următor: „Orice perceptor, orice functionar însărcinat cu percepţiune, ori-ce depozitar sau contabil public, care va fi deturnat sau sustras bani publici sau privaţi, sau efecte ţinând loc de bani, sau acte, titluri şi alte lucruri mişcătoare, cari se vor afla in mainile lui, în puterea însărcinarei sale, se va pedepsi cu maximul inchisorei si cu interdicţiunea pe timp marginit, daca lucrurile deturnate sau sustrase vor fi de o valore dela Funcţionarii publici, excluşi pe viaţă din sistem. Cum se pedeapseau faptele de corupţie de la 1.200 lei în sus. Dacă valorile sustrase sau deturnate sunt mai jos de 1.200 lei, pedeapsa va fi închisoare dela un an pana la duoi.În ambele aceste cazuri, condamnatul va pierde dreptul la pensiune si se va declara incapabil de a ocupa ori-ce funcţiune publică pe toată viaţa. Orice judecator, administrator, functionar sau ofiter public, care va fi stricat, desfiintat, sustras sau deturnat actele şi titlurile al cărora depozitar era, sau care i se încredinţaseră sau comunicaseră în virtutea funcţiunei sale, se va pedepsi cu maximul inchisorei şi cu interdictiunea pe timp marginit, se va declara şi incapabil de a ocupa funcţiune publică pe toată viaţa, pierzând dreptul la pensiune. Orice agenţi sau însărcinaţi, ai guvernului ori ai depozitarilor publici, cari vor fi culpabili de aceleaşi sustracţiuni, vor fi supuşi la aceeaşi pedeapsă.

Abdicarea primului domnitor al României
La 11 februarie 1866 (23 februarie s.n.) Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjurației pregătite de “monstruoasa coaliție” (conservatori și liberali radicali). Se forează o locotenență domneasca și un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineața , după care,  A.I. Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile și a fost scos din palat, printre două rânduri de soldați care primiseră ordin strict să stea întorși cu spatele,  pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atât de mari erau temerile complotiștilor în privința unei eventuale reacții violente a soldaților, cu toții fii de țărani împroprietăriți de Cuza…

Ofițerii îi înmâneaza lui Cuză documentul abdicarii ce stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron , depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministerului ales de popor”. Este urcat într-o trăsură și trimis la locuinta lui Costache Ciocârlan, apoi, a doua zi, este mutat la Palatul Cotroceni, de unde,  seara va fi obligat să părăsească țara. Înainte de a pleca, Cuza și-a exprimat dorința ca numai un prinț străin va avea grijă de viitorul Romaniei și dând dovadă de patriotism a urat: „Să dea Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine” și a încheiat prin cuvintele: „Să trăiască,  România!”