Comunicarea – cheia succesului în viață

Când te trezești cu noaptea în cap ai tot timpul să citești noutățile. Parcurgi site-urile de știri și treci la Facebook. O postare îți atrage atenția „Am găsit un pachet de țigări în geaca fiicei mele de 15 ani. Nu i-am spus. Cum să procedez ca să nu o îndepărtez de noi?” What???
Cum adică? Dacă eram față în față cu mama respectivă îi săream în cap: „Vorbește cu ea!”

Cauzele lipsei de comunicare

Ne întrebăm în fiecare zi de ce nu ne ascultă copiii. Pentru ca nu i-am învățat să ne asculte. Din primele zile de viață în loc să vorbim cu ei, le punem tot felul de aiureli muzicale, zornăitoare, beculețe și luminițe care să îi țină concentrați și să nu plângă. Bonus le închidem gura cu tot felul de suzete.

Extrabonus, copiii primesc televizor în cameră sau o tabletă în pătuț cu desene animate tembele, cu personaje care vorbesc alintat cu voci impersonale. Nu le mai spunem povești cu zmei și feți-frumoși pentru că îi atacă emoțional și sunt și demodate. Auzi, Zâna Zorilor, Florița din codru, Ileana Cosânzeana…vechituri! Acum avem poveștile alea cu Pippi, Maya, Franklin… Nu spun să nu sunt drăguțe, dar le lipsește emoția.

Nu știu dacă ați observat dar în basmele și poveștile vechi există mereu un sfătuitor, cineva care vorbește cu eroul. Oare noi de ce nu vorbim cu copiii noștri? De ce am renunțat la serile de sfârșit de săptămână când toată familia stătea grămadă într-o cameră, juca cărți, remy?

Viața modernă ne-a închis gura și astupat urechile

Acum avem fiecare camera lui, televizorul lui, telefonul lui, nu ne mai avem unii pe alții, nu mai vorbim unii cu alții. Cum nu dialogăm, nu avem nicio șansă să comunicăm. Acasă, la serviciu,  pe stradă, fiecare își rostește partitura, convins de adevărul ei, fericit de expunerea în vorbe a raționamentului, dar mult prea putin interesați de felul în care a fost receptat și de răspunsul la mesajul nostru.

Ne ajunge că l-am emis.În același timp, auzim tot enorm. Auzim  monologurile a celor din jur, țipete, râsete,  ne simțim agresați de prea mult sunet și zgomot. Dar arareori, de fapt, ascultăm.
Fără să ascultăm și să fim ascultați, suntem de fapt tot mai singuri, mai înstrăinați de conaționali, de vecini, colegi, soți, copii, părinți. Tot mai singuri, avem tot mai multe goluri de umplut, avem nevoie de tot mai multe pansamente. Deci vorbim tot mai mult și ascultăm tot mai puțin.

A cui este vina?

De vina pentru lipsa de comunicare nu sunt însă doar cei care nu au aceasta abilitate.

Comunicarea în profesor-elev

Vinovat este, mă tem, chiar și sistemul nostru de învățământ. Comunicarea lipsește și ca disciplina și ca sistem din școlile românești. Mulți profesori monologhează de la catedră, elevii recita ce au tocit, la tabla sau în scris, pentru o nota în catalog sau pentru promovarea unui examen. Vorbe multe, aceleași spuse și repetate din comoditate, din obligație, din cauza plafonării.

Creativitatea și dialogul lipsesc cu desavârșire. Copiii nu sunt nici învățati și nici stimulați să-și expună ideile logic și coerent, cât mai sintetic și mai explicit. Nu sunt antrenați nici să asculte un discurs din care să extragă rapid esențialul ți să poată răspunde la obiect.

Nici profesorii nu au libertatea de a fi foarte creativi în acest sens datorită programelor, manualelor și, mai ales, a sistemului de evaluare a copiilor prin acele bareme în care creativitatea și libertatea de exprimare  nu sunt deloc încurajate.

Comunicarea părinte-copil

La fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, este comunicarea părinte-copil şi de cele mai multe ori este rolul părintelui să o iniţieze. Un părinte trebuie să fie atent când copilul este dispus să asculte şi să încerce în acele momente să iniţieze o discuţie cu el: în maşină, între mese, dimineaţa în timp ce copilul se pregăteşte să meargă la şcoală, înainte de culcare. Ideal, părintele este cel care iniţiază conversaţia deoarece asta dictează copilului că părintele este implicat în dezvoltarea lui şi că îi pasă de ceea ce se petrece în viaţa copilului.

O dată pe săptămână, în mod ideal, părintele ar trebui să îşi găsească timp pentru o activitate pe care să o întreprindă cu copilul. Asta va solidifica relaţia părinte-copil şi îi va transmite copilului că indiferent de programul încărcat al părintelui se va găsi mereu vreme pentru el. În plus, copilul este conştient că părintele este acolo lângă el în toate etapele dezvoltării lui şi îl poate ţine la curent pe părinte cu realizările lui.

Părinţii trebuie să se intereseze de activităţile preferate ale copilului, de hobby-urile acestuia şi interesele lui. Un părinte informat este un părinte eficient. Este greu să discuţi cu copilul despre muzică dacă nu ştii ce muzică îi place copilului tău şi dacă nu ai ascultat-o niciodată.

Uneori copiii încearcă să transmită mesaje prin intermediul lucrurilor care îi pasionează şi un părinte nu va reuşi să le recepţioneze dacă nu înţelege exact la ce face copilul referire. Părinţii trebuie să se intereseze de cărţile pe care le citesc copiii lor, de muzica pe care o ascultă, de desenele animate preferate ale acestora, prietenii cu care se înconjoară. Câteodată chiar şi o informaţie minoră cum ar fi culoarea ambalajelor cu care erau împachetate cadourile unui alt copil poate fi de folos.

Când trebuie să comunicăm cu copiii?

Când copiii vorbesc despre ceea ce-i îngrijorează este important ca părinţii să se oprească din activitate şi să asculte. Copiii nu ştiu de mici să aleagă cele mai potrivite momente în care se destăinuie aşa că orarul trebuie ajustat de către părinţi.

Un copil care vorbeşte despre problemele lui sau lucrurile care îl preocupă va prinde curaj şi va discuta liber despre ele dacă vede că este ascultat indiferent de situaţie. Părinţii nu trebuie să minimizeze importanţa celor expuse de copil; un desen animat înfricoşător poate părea fără importanţă pentru adult dar pentru copil reprezintă o problemă reală cu care se confruntă, una pe măsura capacităţilor lui de înţelegere.

Părinţii, în mod ideal, ar trebui să exprime interes în ceea ce priveşte relatarea copilului dar fără a fi intruzivi. Dacă văd că sunt ascultaţi, copiii tind să se deschidă gradat.Atunci când punctele de vedere ale părintelui şi copilului nu coincid este important ca părintele să îi spună copilului că este în ordine să ai o altă părere.

Și adulții greșesc…

Părinţii nu au întotdeauna dreptate şi cu cât copilul înţelege mai repede că şi adulţii greşesc, cu atât va fi mai capabil pe viitor să-şi susţină puntul de vedere şi să şi-l expună cu mai mult curaj.Este contraindicat să te cerţi cu copilul. „Ştiu că nu eşti de acord cu mine dar asta e ceea ce cred” trebuie să devină o mantră a părintelui. Cearta măreşte doar încăpăţânarea ambelor părţi şi este susţinută de aceasta.

Copiii încep de la vârste fragede să-şi imite părinţii; dacă văd că părintele este nervos când discută cu ei se vor enerva la rândul lor. Dacă situaţia este abordată cu calm, vor încerca şi ei să-şi păstreze calmul. Ameninţările şi critica părintelui nu-l ajută pe copil şi în timp acesta riscă să apeleze la aceleaşi tertipuri cu cei de vârsta lui. Copiii învaţă făcând alegeri în viaţă. Atâta vreme cât aceste alegeri nu sunt periculoase pentru copil, părintele să nu se simtă nevoit să intervină. Un copil învaţă mai rapid din greşelile lui decât din sfaturile părinţilor.

Un părinte responsabil comunică cu copiii lui

Am pornit de la un fapt concret și grav, zic eu. Cum să nu ai curaj ca părinte să vorbești cu copilul tău?

La 15 ani nu ar trebui să fumeze. De unde are bani de țigări și, mai grav, de unde le cumpără? Cu banii e clar: de la mama și tata.

Dar cine i le vinde? De ce nu se aplică legea privind interzicerea comercializării tutunului către minori? Sau poate părinții sunt fumători, au mai multe pachete în casă și dispariția unui pachet nu creează suspiciuni?

De unde teama să nu își îndepărteze copilul dacă vorbește deschis cu el?

Să înțelegem că este un copil tiran care face numai ce vrea el? Un copil care nu acceptă reguli? Un copil care nu răspunde pentru faptele sale și nu își asumă consecințele acțiunilor sale? Dacă da, se pare că încet-încet ajungem la vorba: Vai de părinții ce nu ascultă de copii.

Sau poate este un copil neglijat din punct de vedere afectiv de către părinți și care a găsit anturajul în care se simte acceptat și ascultat? Oare a învățat de la prieteni să fumeze? Oare o face pentru a atrage atenția părinților? În clipa în care decidem să fim părinți sau profesori ne asumăm o mare responsabilitate. Ceea ce implică a fi un cocteil de autoritate severă, indulgență,, dar mai ales dragoste responsabilă. Și multă, multă disponibilitate de a comunica…nu a de vorbi… nu de a asculta…de a comunica.

„Copiii trebuie – în timp ce rămân copii – să fie conduși de autoritatea părintească, dar, în același timp, trebuie să fie pregătiți să nu rămână mereu copii.” C. Wieland

Secelean Rodica Nina

Distribuie acest articol Oficial Media