Mihai Eminescu a fost probabil unul dintre cei mai compleți oameni de cultură ai României, datorită cunoțtințelor sale din domenii diferite – drept, filozofie, literatură, ziaristică, politică, economie.
A reușit prin poeziile sale să ridice limba română pe cele mai înalte culmi ale expresivității, căci limba în care ne exprimăm noi astăzi cele mai adânci gânduri, sentimente și năzuințe, este fără îndoială limba eminesciană. A luptat activ pentru propășirea spirituală și morală a poporului român, a muncit cu penița în mână până la epuizare, pentru a deschide ochii unui popor îndobitocit și ignorant incapabil să observe că direcția în care țara mergea va afecta viitorul a zeci de generații care vor urma, și nu în ultimul rând, a demonstrat cum nu se putea mai bine că țara noastră trebuie să meargă pe drumul ei.
” Iată …două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le- au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a anticității. Nu nepăsare, nu despreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” – Timpul, 12 Aprilie 1881
La 15 ianuarie se împlinesc 171 de ani de la înregistrarea în scripte a nașterii lui Mihai Eminescu – Românul Absolut. Data sa de naștere a fost declarată Ziua Culturii Naționale la inițiativa Academiei Române, lispindu-i însă din denumirea oficială și numele marelui român, așa cum s-ar fi cuvenit. O inițiativă parlamentară de îndreptarea a acestei situații nepotrivite ar fi de dorit.
Astăzi, la mormântul său de la Cimitirul Bellu din București, Patriarhia Română susține dimineață o slujbă de parastas, urmată, la ora 15.30, de o pomenire la care iau parte tineri din mai multe colțuri ale țării, veniți la chemarea asociațiilor Starea de Libertate, Calea Neamului, NOI si Neamunit.
Pe lângă slujba de pomenire a marelui român, va avea loc și un mic moment artistic omagial iar eminescologul Nae Georgescu va rosti o alocuțiune despre însemnătatea lui Eminescu la 171 de ani de la intrarea în veșnicie.
Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, spune că, în acest an, la 15 ianuarie, se sărbătorește o zi „tristă” a Culturii naționale, din cauza pandemiei de COVID-19, dar și a atentatelor asupra culturii de pe multe meridiane, îndemnând la prețuirea „echilibrată” și „cuviincioasă” a culturii, patriei și a lui Mihai Eminescu:
„În acest an, la 15 ianuarie, sărbătorim o zi tristă a culturii naționale. În primul rând, din pricina molimei acesteia care ne-a îngenuncheat, ne-a închis sălile de spectacole, de expoziții, bibliotecile, arhivele, librăriile. În al doilea rând, din cauza atentatelor asupra culturii de pe multe meridiane, aceste acte însemnând distrugerea și profanarea statuilor, trecerea la index a unor opere literare, oprirea rulării unor filme, blamarea unor compozitori, scriitori, artiști plastici etc., care nu ar fi fost „corecți politic’ în timpuri revolute, când nici nu se auzise de acest concept. Tristețea s-a răsfrânt, cum era de așteptat, și asupra culturii românești, cu specificul nostru inconfundabil, pe de o parte, din pricina restricțiilor curente, pe de alta, din pricina „corectitudinii politice’ sui generis de-aici, de la Dunăre și de la Carpați, unde este profanat poetul național, unde cuvântul cultură stârnește în mințile unora dispreț și unde națiunea este repudiată ca fiind un factor al răului”. Potrivit președintelui Academiei Române: „Eminescu, națiunea și cultura – ca valori identitare – ne-au construit destinul de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost ideal, nu a fost liniar și etern glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, «de la Nistru pân-la Tisa». Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească’ (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a ‘băietului’ cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum ‘musca la arat’, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici. Eminescu a devenit o marcă a culturii românești și a națiunii române. De aceea, cultura națională a stat și va sta încă un timp nedefinit sub semnul lui Eminescu. Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere”, a subliniat Ioan Aurel Pop într-un mesaj transmis presei. Președintele Academiei Române a adăugat că „Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate”, deasupra tuturor slăbiciunilor sale situându-se însă „o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor”, care l-a făcut să devină „o marcă a culturii românești și a națiunii române”.
El îi îndeamnă pe români să se bucure de „creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu”. „
Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet la suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu.
Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu ”cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu)”, a transmis Ioan-Aurel Pop.
ULTIMELE STIRI
Fratele unui cunoscut medic din județul Gorj a murit la o zi după ce i-a fost administrat vaccinul anti-Covid
Sindicaliștii de la CARTEL ALFA cer demisia guvernului CÎȚU!!!!
Se cere eliminarea vizelor pentru SUA pentru români, bulgari, croați și ciprioți