Furnicile Sfântului Ilie

Era o secetă prelungită. Nu mai plouase de două luni și pămân­tul crăpa de atâta pârjol. Ziua era o zăpușeală cumplită, fiindcă aerul nu se mișca deloc și simțeai că te sufoci. Termometrele arătau +38°C la umbră.

Plantele păreau opărite, fructele cădeau zbârcite de pe ramuri și auto­ritățile se văzuseră obligate să pună afișe peste tot, amenințând cu amenzi drastice pe toți aceia ce vor îndrăzni să ude grădinile în timpul nop­ții, cheltuind apa. Zvonurile alarmante despre subțierea stratului de ozon alimentau spaima că pământul se va coace ca un cartof, în spuză, și oamenii împreună cu el.

Numai cei cu adevărat credincioși nu se temeau și-și țineau panica în frâu, rostind vorbe cumpătate. „Voia lui Dum­nezeu îi mare și n-o știe nimeni, nici chiar îngerii din ceruri.” Fiind mare, voia Lui putea fi și bună, și salvatoare, chiar dacă nu o prea meritam, pentru că El așa face întotdeauna, ne mai acordă încă o șansă. În această situație de criză, ca oamenii și vitele să aibă suficientă apă, am hotărât să udăm grădinile dimineața, că­rând apa cu gălețile și punând la fiecare plantă câte o cană de un sfert de litru. Asta însemna să porți zeci de găleți, încât ni se lun­giseră mâinile și ni se frânsese coloana ver­tebrală din pricina efor­tului. Sportul aces­ta epu­izant îmi ajun­sese de-acuma până peste cap și începu să mă cuprindă neliniș­tea. Așa că într-o dimi­neață, stând în gră­dină amărâtă și ostenită, am implorat aproape plân­­gând: „Doamne, da­că noi suntem ne­vred­nici de mila ta, îndură-te, fie-ți milă de plante și copaci, de păsări, de copiii nevinovați, de lumea Ta cea fru­moasă, și dă o ploaie sfântă și curată”.

Preabunul a stat puțin pe gânduri, dar în du­pă-amiaza acelei zile, și-a trimis vestitoarele: fur­nici cu aripi. Pe podul scărilor a apărut un roi întreg. Mișunau pe jos agitate, unele peste altele, fără să se îndepărteze de locul în care pă­rea să se afle matca. Vecina cea slabă de înger a început să țipe la mine de cum le-a zărit: „Omoară-le! Omoară-le! Vai, ce multe și mari sunt!”. De data aceasta, i-am răspuns cura­joasă: „Îmi vine să le sărut, nu să le omor. Pre­vestesc ploaie!”. Nici nu cred că înțeapă. Arată ca niște îngerași, sunt niște furnici care zboară unde vor. Sunt mai grozave decât noi, mai libe­re. Și ne spun că va ploua. Ne redau spe­ranța. „Da’ unde vezi tu nori?”, a zis cârco­tașa mea de vecină, care nu mai știa să citească în Cartea Naturii, pentru că uitase toate semnele ei. Brusc, am înțeles că seceta se datora cuvântului „omoa­­ră” și înfăptuirii lui. După vreo jumătate de oră, furnicile cu aripi au dis­părut fără veste, așa cum au și venit. Câteva fulgere au brăz­­­dat cerul, apoi norii s-au în­­ghesuit harnici, unul în­tr-altul, și tunetele au anunțat căruța lui Sfântu’ Ilie, care gonea peste cer. O ploaie cal­dă, mănoasă, a binecu­vân­tat pă­mântul cu plantele, copa­cii, păsările și copiii lui. Și cu un dram ne-a binecuvântat și pe noi, ceilalți.

LUCREȚIA

Oficial Media

Distribuie acest articol Oficial Media