În urmă cu 145 de ani, pe 24 aprilie 1877, începea războiul nostru pentru Independență

Deși rușii nu au dorit participarea noastră la acest război, faptul s-a împlinit, iar telegrama de ajutor trimisă de fratele Țarului în care cere Principelui Carol I ajutorul din partea Armatei Române aduce, prin jertfă și glorie, ceea ce am visat de mult timp: Independența și suveranitatea!
România vede în implicarea Rusiei în conflict o oportunitate de a-și rezolva propriile dispute cu partea turcă. Astfel că, la 4 aprilie 1877, a semnat împreună cu Rusia o convenție, prin care permitea trupelor ruse să tranziteze teritoriul României spre a ajunge în teatrele de operații aflate la sud de Dunăre. Convenția stipula obligația Rusiei de a apăra integritatea teritorială a României și de a suporta cheltuielile de transport și aprovizionare a armatei. Deși convenția nu cerea ca țara noastră să participe la ostilități militare, România a decis mobilizarea generală a armatei. În scurt timp s-au prezentat la arme aproximativ 100.000 de oameni din care mai mult de jumătate ostași combatanți. Alături de aceștia au fost chemați spre a fi instruiți aproximativ 15.000 de tineri. Din dotarea armatei române făceau parte un număr de 12.000 de cai și 190 de tunuri. După mobilizare, armata română s-a plasat strategic în puncte cheie de-a lungul Dunării, spre a evita posibilitatea unei invazii. La aceste mișcări strategice ale românilor, Turcia a răspuns diplomatic prin expulzarea diplomaților români și sechestrarea navelor românești. Nici reacțiile militare nu au lipsit, turcii bombardând orașele Brăila, Calafat și Reni (astăzi aflat în componența Ucrainei).

La 12/24 aprilie 1877 Rusia declară război Turciei, iar în iunie 260.000 de soldați ruși și 802 tunuri încep să traverseze teritoriul României. Armata țaristă, protejată de flotila românească, a trecut Dunărea și a intrat în Dobrogea.

Între timp, liderii politici români decid să profite de începutul conflictului ruso-turc și proclamă independența. La 9/21 mai, în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe de atunci, declara România o națiune de sine stătătoare. În aceeași zi, ambele camere ale parlamentului au adoptat o moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta și se anunța independența absolută a României. A doua zi, 10/22 mai, proclamația și totodată legea adoptată de legislativul român au fost contrasemnate de Carol I. Ca urmare a noilor realități, guvernul român a decis ca cei 914.000 le,i însemnând tributul datorat Turciei, să fie direcționați spre bugetul armatei țării. Proclamarea independenței României a avut parte de suportul opiniei publice internaționale, dar cu toate acestea unele țări europene, precum Franța, au întâmpinat acțiunea românilor cu răceală, iar altele, precum Regatul Unit, cu adversitate. Efectivul de care dispunea armata turcă în Balcani era de 186.000, dotați cu 210 tunuri. Cu toată această inferioritate numerică față de tabăra rusă, turcii aveau avantajul fortificațiilor. După eșecul înregistrat în cucerirea fortificațiilor de la Plevna, arhiducele Nicolae, comandantul armatei țariste, solicită ajutor urgent din partea românilor. Armata română, formată din 52.000 de soldați, a trecut Dunărea în august 1877 și a contribuit decisiv la cucerirea cetății Plevna, punct strategic important în apărarea turcă. Armatele române și rusești, împreună cu trupe de voluntari sârbi, bulgari și muntenegreni, au luptat și în alte puncte fierbinți ale războiului ruso-turc, precum: Rahova, Vidin, Smârdan și Belogradcik. Armata română a primit sprijinul societății românești. În România, dar și în Transilvania, au fost desfășurate acțiuni prin care s-au strâns bani, alimente și haine pentru armată. Din punct de vedere financiar, contribuția României la acest război s-a ridicat la 100 milioane de lei de la bugetul de stat, plus alte 10 milioane strânse din donații. Din păcate, aceasta nu a fost singura contribuție a țării noastre. Până la semnarea armistițiului, aproximativ 10.000 de români și-au găsit sfârșitul pe câmpurile de bătălie. Forțată de Regatul Unit, la 31 ianuarie 1878, Rusia a acceptat armistițiul cerut de Imperiul Otoman. Armata țaristă renunță la ocuparea Constantinopolului și se oprește la San Stefano, unde și semnează la 3 martie 1878 un tratat de pace, cunoscut sub numele de Tratatul de la San Stefano. Conform tratatului, Turcia recunoștea independența României (articolul 5), Serbiei și Muntenegrului, iar Bulgariei îi era recunoscută autonomia. Bulgariei, aflată sub protecția Rusiei, i-a revenit prin tratat și o mare parte din Dobrogea (până aproape de Constanța). În ceea ce privește România, tratatul mai stipula ca țara noastră să cedeze Rusiei Basarabia de sud, primind în compensație partea de nord a Dobrogei (articolul 19). Sub presiunea Marilor Puteri, speriate de influența Rusiei în Balcani, o parte din clauzele acestui tratat au fost schimbate prin Tratatul de la Berlin (1878).

Tratatul consfințea independența deplină și calitatea de state suverane a României, Serbiei și Muntenegrului, iar granițele Bulgariei stabilite la San Stefano au fost simțitor schimbate. În ceea ce privește România, la Berlin s-a stabilit ca țara noastră să piardă în favoarea Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail, iar la schimb să anexeze Dobrogea de Nord (împreuna cu Delta Dunării și Insula Șerpilor).

caderea plevnei

Din culisele războiului:

Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei” Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România” . Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată. Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”. Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi. Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc. România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman). Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare, fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate de presupus că la moment s-a reieşit din următoarele considerente: se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă. Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Cremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru.  Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ. Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin. Marele cneaz Nicolai şi însuşi Alexandru II au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă. În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.  Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului – Plevna. Acest lucru este general recunoscut. Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”. Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei. În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

Împeriul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state. Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat independența României, Mihail Kogălniceanu ținând un discurs memorabil. „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .” A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), Senatul a votat Proclamația de independență, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Adunarea Deputaţilor a votat, după discurs, o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că “rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială“. În aceeaşi zi, şi Senatul a adoptat o moţiune cu un conţinut identic. La 11/23 mai, guvernul român a anulat tributul datorat Porţii (914.000 lei), suma fiind pusă la dispoziţia Ministerului de Război. Documentul a devenit lege prin semnarea/promulgarea lui de către domnitorul Carol I, la 10/22 mai 1877. În aceeaşi zi, au avut loc, la Bucureşti, o serie de festivităţi prilejuite de proclamarea Independenţei României. Acestea au fost deschise prin 21 de salve de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării. În aceeaşi zi, Carol I a instituit prima decoraţie românească – Ordinul Naţional ‘‘Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român, potrivit https://familiaregala.ro/. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.” Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877. Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat condiţiile domnitorului Carol ca armata română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată. În urma unei întrevederi între Carol I, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Pavel D. Zotov, notează volumul “O istorie sinceră a poporului român” (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2008). Trupele române au trecut Dunărea între 12/24 şi 16/28 iulie, şi au cucerit, rând pe rând, la 30 august/ 11 septembrie 1877, reduta Griviţa, la 9/21 septembrie pe cea de la Rahova, la 28 noiembrie/10 decembrie, Opanez, la 12/24 ianuarie 1878, Smârdan. Însă, la sfârşitul operaţiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), în apropiere de Adrianopol.

Pe lângă costurile umane, Românii au suportat un important cost fianciar, respectiv un total de 100 milioane lei aur. La scurtă vreme după căderea Plevnei, Carol I al României îi scrie tatălui său, Karl Anton : « … mai puțin favorabilă este situația noastră financiară, căci războiul ne-a costat deja 25 de milioane, … ». Cu un buget al Ministerului de Război insuficient, 13 milioane lei, România a acoperit deficitul printr-o emisiune de bancnote/bilete ipotecare, în sumă de 26.260.000 lei, garantate cu moșiile statului. Această inflație a masei monetare, nefiind acoperită în aur, a dus în urmatorii ani la o creștere generalizată a prețurilor, în fapt o taxă ascunsă. Contribuțiile voluntare ale cetățenilor, în bani, au însumat 9.247.000 lei aur, de asemenea au fost donate cantități mari de alimente, animale, îmbrăcăminte, bandaje, medicamente etc. stiindu-se numai numărul (ex. 8000 capete vite) sau cantitatea, necuantificate financiar fiind serviciile (ex. medicale, transport) oferite gratuit de indivizi către Armata Română. Din păcate, statul Român a recurs și la „rechiziții de război”, anume 59.000 vite și peste 30.000 tone alimente, unele plătite după încetarea ostilităților.

 Regele Carol instituie titulatura de VETERAN

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi Regele României, care a condus Principatele Române și apoi România, după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul de independență din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei). Tot Regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetești si Cernavodă, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării.

 

la 29 aprilie 1902, Regele Carol I a instituit, prin Înalt Decret, calitatea de veteran de război pentru toţi cei care luptaseră în războiul din 1877 – 1878 pentru cucerirea Independenţei de Stat a României şi supravieţuiseră anilor care au trecut de la acel eveniment istoric. La adoptarea de către rege a importantei hotărâri s-au avut în vedere prevederile Convenţiei de la Geneva, din 1870, potrivit căreia cei chemaţi de patrie la luptă au dreptul să devină, după un sfert de veac, VETERANI.

Respectând adevărul istoric, trebuie să spunem că recunoaşterea unei asemenea calităţi nu a venit de la sine, direct de la suveran, şi nici datorită propunerilor sau intervenţiilor vreunei instituţii a statului, ci în urma demersurilor unor bărbaţi curajoşi, foşti combatanţi pe redutele de la Griviţa, Plevna, Rahova, Smârdan, Vidin, care nu mai puteau suporta mizeria şi sărăcia în care trăiau şi s-au adresat direct Regelui, care i-a primit la palat. Ascultându-i cu atenţie, şi considerând îndreptăţite cererile lor, Carol I nu numai că le-a acordat calitatea cuvenită ci, printr-un Decret special, le-a conferit şi unele drepturi, precum se stipula, de pildă, la articolul 2 „Pentru ca fiecărui ostaş să i se asigure liniştea şi ocupaţia pentru tot restul de viaţă, i se pun la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”.

sursa: unitischimbam.ro

 

 

 

 

 

 

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share