Într-o țară condusă de politicieni sănătoși la cap, oamenii nu sunt mâncați de urși

Omul a devenit o pradă, în România, pentru populațiile de urși. În anul 2020, Ministerul Mediului anunța oficial o cifră care a atras imediat atenția opiniei publice și a stârnit numeroase controverse în rândul specialiștilor și organizațiilor de protecție a naturii. Potrivit estimărilor de atunci, România ar fi găzduit aproximativ 12400 de exemplare de urs brun, o valoare care depășea cu mult cifrele vehiculate anterior, situate între 6000 și 8000 de exemplare. Într-o țară condusă de politicieni sănătoși la cap, oamenii nu sunt mâncați de urși.

Deși metodologia prin care s-a ajuns la acest număr a fost contestată în unele cercuri, semnalul transmis era clar: populația de urși din România se afla într-o creștere accelerată, iar autoritățile erau nevoite să ia în calcul un echilibru delicat între conservarea unei specii emblematice și protejarea comunităților umane tot mai expuse la riscuri reale.

România și creșterea populației de urși: între protecție și pericol public

Cinci ani mai târziu, contextul nu s-a schimbat fundamental, ci s-a acutizat. Estimările neoficiale și observațiile din teren sugerează că, în lipsa unor intervenții coerente și susținute, populația de urși ar fi crescut constant, cu o rată anuală de aproximativ 4 până la 6 la sută, specifică unei specii aflate într-un habitat favorabil, cu puțini prădători naturali și fără control uman eficient. La un ritm mediu de creștere de 5 la sută anual, România ar putea avea în prezent, în 2025, peste 15800 de urși, o cifră care ar trebui să alarmeze nu doar autoritățile, ci și opinia publică.

În această discuție trebuie să revenim la un adevăr simplu, dar adesea eludat: omul este specia dominantă și rațională a acestei planete. Este singura ființă capabilă să construiască civilizație, cultură, știință, și să decidă în mod conștient asupra echilibrului dintre natură și societate. Dacă în grădinile zoologice ținem leii, tigrii, jaguarii sau alte fiare închise în spații bine controlate pentru a nu pune în pericol vieți omenești, atunci nu putem accepta, în paralel, ca ursul brun, cea mai periculoasă specie terestră din Europa, să circule liber prin păduri frecventate de oameni, să coboare în sate și orașe și să ucidă oamenii.

Într-o țară condusă de politicieni sănătoși la cap, oamenii nu sunt mâncați de urși

Datele din teren confirmă această tendință. În ultimii ani, numărul incidentelor între oameni și urși a crescut simțitor, cu un vârf de gravitate în zonele montane din Harghita, Covasna, Brașov, Prahova, Argeș și Mureș. Traseele turistice marcate au devenit spații cu risc real, iar numeroase victime, unele chiar decedate în urma atacurilor, au transformat teama de urs într-o problemă de siguranță publică. Departe de a mai fi o raritate, prezența urșilor în apropierea cabanelor, a satelor de munte și a drumurilor forestiere a devenit aproape o constantă sezonieră.

Este o eroare conceptuală gravă să plasăm viața unui animal sălbatic înaintea vieții umane. Dacă susținem că urșii au dreptul să umble liberi pe trasee turistice sau în proximitatea locuințelor, atunci trebuie să admitem, cu aceeași logică, că putem elibera leii din grădinile zoologice și să acceptăm prezența lor în parcuri, pe bulevarde sau în pădurile de lângă orașe. Un asemenea raționament este absurd. Omul are nu doar dreptul, ci obligația morală și politică de a-și apăra viața, de a crea spații de siguranță și de a stabili limite clare pentru animalele periculoase.

Relocarea urșilor în habitate izolate, în rezervații închise și bine păzite

Mai grav decât atât este faptul că politicile publice nu au reușit să țină pasul cu această realitate. Între blocajele juridice privind derogările de vânătoare, lipsa unei strategii naționale coerente de gestionare a populației și confuziile între protejarea unei specii și abandonarea responsabilității față de oameni, România pare prinsă într-o capcană birocratică și morală. Pe de o parte, ursul brun este o specie strict protejată la nivel european, iar orice intervenție asupra populației trebuie justificată și aprobată riguros. Pe de altă parte, lipsa unor măsuri ferme a dus la pierderea echilibrului ecologic și la creșterea necontrolată a unei populații care, în absența prădătorilor naturali și în contextul urbanizării agresive, devine tot mai periculoasă.

Există soluții realiste. Relocarea urșilor în habitate izolate, în rezervații închise și bine păzite, trebuie să devină o politică prioritară. Nu este nici imoral, nici anti-ecologic să protejăm viața umană și să stabilim limite clare în coexistența dintre om și fauna sălbatică. Pădurea și muntele sunt spații ale omului și ale comunităților umane care le-au locuit, îngrijit și respectat timp de milenii. Ele nu pot fi transformate, prin neglijență sau ideologie, în terenuri de vânătoare pentru prădători necontrolați.

România s-ar putea apropia de pragul de 20000 de exemplare în mai puțin de un deceniu

Raportul natural între sexe în populația de urși este relativ echilibrat, dar doar o parte dintre femele sunt fertile și contribuie direct la înmulțirea efectivă. Chiar și așa, ciclul reproductiv al ursoaicei permite o creștere constantă a populației, iar în lipsa controlului prin relocare, contracepție experimentală sau extragere selectivă, tendința rămâne ascendentă. Prognozele moderate indică faptul că, fără intervenție, România s-ar putea apropia de pragul de 20000 de exemplare în mai puțin de un deceniu.

Când o specie devine o amenințare recurentă pentru oameni, atunci trebuie să trecem de la compasiune teoretică la măsuri practice. Altfel, acceptăm tacit că viața omului valorează mai puțin decât a unui animal de pradă. A lăsa urșii să bântuie traseele turistice, să coboare în satele de munte sau să atace oameni este echivalent cu a hrăni animalele sălbatice cu viețile cetățenilor.

Politicieni descreierați – când vor da drumul tigrilor și leilor de la zoo, pe străzi?

În acest context, dezbaterea privind gestionarea populației de urși trebuie să iasă din zona ideologică și să intre într-un registru rațional, pragmatic și bazat pe date reale. In lume nu mai există așa ceva, raportat la suprafața și număr de locuitori!!! România este o ciudățenie în privința asta. Nu este vorba despre a alege între urs și om, ci despre a găsi un mod eficient și sustenabil de coexistență, în care siguranța publică să nu fie sacrificată în numele unei conservări abstracte, iar protejarea speciei să nu fie folosită ca scuză pentru inacțiune.

România are responsabilitatea de a proteja una dintre cele mai importante populații de urși bruni din Europa, dar această responsabilitate implică și asumarea unor decizii dificile. Fiecare an de întârziere adâncește dezechilibrul și mărește numărul victimelor, fie ele umane sau animale. În fața unei realități care nu mai poate fi negată, tăcerea și pasivitatea pot deveni cele mai periculoase alegeri. Dar nu ne miră nimic: într-o țară condusă de politicieni sănătoși la cap, oamenii nu sunt mâncați de urși, însă România nu are politicieni ca in Elveția sau Austria…

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri „…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media