Jurnalul meu de covid. Nu murea nicio vedetă și niciun demnitar, doar cei din casele sociale, azilurile de batrâni și spitalele de nebuni

M-am întrebat în treacăt de ce nu lasă semne, gen bube pe față ca vărsatul de vânt, sau acnee -yeah!- sau ceva din categoria ”uite-l, are!”. Fără semne particulare nici nu știi cum săruți o vecină pe gură și poți să înghiți covidu. Au! Dar dacă nu există niciun ucigaș? Și întrebarea a trecut repede, că dacă arafații au zis că este, atunci e musai să fie.

Și poate că muream de 1 aprilie, de ziua păcălelii dar n-am murit nici eu nici nimeni, în ziua aceea, atacați de acest ucigaș în serie. Poate că a fost ziua păcălelii pentru el, pentru acest balaur nevăzut. Dar se construiau spitale cu paturi multe și goale și în fața lor vorbeau președinți și prim-miniștri și aceleași secvențe le vedeam mereu la televizor, în reluare.

Eroi pretutindeni, eroi in spitale, eroi la poliție, eroi care coseau măști, eroi care transmiteau cifre groase și divers colorate pe ecrane plate și bombate. Eroi peste tot iar acest sars cov 2, nicaieri. Nicaieri ca sa-l pot vedea si eu cum ma ataca pe mine sau vreo rudă, sau vreun fost coleg de generală. Mi-ar fi fost milă să-l atace pe Maricel din ultima bancă și l-am căutat să văd dacă mai trăiește.

Trăia la fel de prost ca atunci când eram mici. Parcă mai prost. Și știți de ce? Mi-a zis ca nu există covid. Tâmpitul dracului! Cum să nu existe covid dacă toți președinții zic că există, și aproape toți arafații din lume. Deci Maricel rămase tot prost și eu nu muream deloc deși așteptam să mor în aprilie, dar stupoare; virusul nu mai ataca individual. Nu ataca deloc persoane ci doar grupuri.

S-a învățat să omoare nebuni și a luat la rând spitalele de psihiatrie, case sociale, aziluri de bătrâni. Îi înțepa un pic și pleca. Câte-un pacient mai murea de frică, dar cert este cu nu mai ucidea aproape deloc.

Covidul devenise un bau-bau al extremelor. Ori 2-3 vedete per țară, ori grupuri plus 80. Și era de o perversiune nemaivăzută, că ataca doar persoane care erau în faze terminale cu 4-5 boli gata să-și dea duhul. De parcă le ușura plecarea în Rai.

Vedetele se vindecau toate, indiferent de țara de proveniență. Televiziunile urlau, Eroinele erau căzute pe sub birourile eroilor, prin spitale și prin hoteluri de carantina. Tare bine le-a mai mers izolarea asta, că așa multă confuzie că nu se mai înțelegea cine cu cine. Oamenii donau bani către spitale, către eroinele și eroii din linia întâi care se scremeau din toți rărunchii în geci top gun.

Trebuia să mor măcar pe 1 Mai, dar era sărbătoare mare, uriașă și, dacă nu murisem de Paște, când mi-a adus sectoristul lumină- și dacă atunci nu a intrat covidu prin lumânare mi-era din ce în ce mai greu să cred că mă va mai ataca vreodată. În noaptea aia am avut un vis în care eram Paul Adrian. Nemuritorul.

Când m-am trezit, toată lumea cunoscută de mine era la fel de nemuritoare. Ete, na! Virusul ăsta nici nu prea ucide și nici nu prea lasă semne. Adică nu lasă deloc, nu bube, nu roșeață, nu negreală, nu umflătură, nu gălbează.

Mă așteptasem să ne scurgem pe trotuare ca niște meduze încă de la începutul anului, dar nimic, niciun pieton, niciun vecin de bloc nu se dilata, nici nu-i creștea tentacule, nici nu cădea secerat, nici nu se dilua. Dar arafații au zis să nu fim inconștienți, că virusul este extrem de viclean.

Și femeile strigau la copii să șteargă șotronul de pe asfalt, ba chiar o vecină responsabilă a sunat la 112 că un puștan se dă în leagăn, atingându-l.