La Herculane, pe urmele împărătesei Sissi

Băile Herculane, din judeţul Caraş Severin, care erau cândva recunoscute în toată Europa, căutate de regi şi împăraţi, erau numite Perla Europei. Printre cei care i-au trecut pragul staţiunii putem aminti pe împărăteasa Elisabeta (Sissi) şi  împăratul Franz Josef, dar şi alţii ce îi vom întâlni pe parcus..

Jumătate din oraş e părăginit, cu toate că fiecare clădire are povestea ei, chiar şi gara staţiunii care este unică.

Împărăteasa Sissi a Austriei era atât de îndrăgostită de Băile Herculane şi de munţii Cernei încât a fost de patru ori în zona Caraşului, de pe urma căreia s-au ţesut multe poveşti şi legende.

A mai rămas în picioare, chiar dacă arată jalnic, Vila împărătesei Elisabeta, Parcul Central, Cazinouul,  Băile şi hotelurile imperiale austriece, dar şi minanata statuie a lui Hercules, patronul oraşului. La cele mai multe din clădiri după ani buni de distrugere se fac reparaţii şi renovări.  După ce depăşeşti central la o distanţă destul de apreciabilă îţi iese în cale Crucea Ghizelei, despre care se spune că, acum 150 de ani, o prinţesă austriacă s-a îndră­gostit aşa de tare de un cioban ro­mân de pe-aici, încât a vrut să se căsătorească cu el. Familia, însă, nu a fost de acord cu dragostea lor, ciu­dată pentru acele vremi. Şi prinţesa s-a hotărât să-şi pună capăt zilelor. S-a aruncat de pe o stâncă în hău. În amin­tirea ei s-a ridicat crucea asta, ce aminteşte de o iubire intensă şi tragic.

Legendele şi poveştile sunt încă vii. Una dintre acestea este şi cea a Izvorului Conteselor. Se numeşte aşa, pentru că deasupra lui au locuit într-o vilă trei fete de rang nobil; trei contese retrase aici, când a în­ceput prigoana comunistă. Ca să supravieţuiască, vindeau prăjituri făcute de ele, celebrele prăjituri vieneze, cele mai bune din oraş. Iar vila Conteselor e clădită pe ruinele unui castru roman.
Tot  în apropiere dai şi de Hotelul Roman, unde la parterul acestuia se află Băile Ro­mane, vechi de două mii de ani, şi restaurate de austrieci. Iar acolo, pe un perete săpat în stâncă, există ceva mult mai vechi. Un basorelief dramatic şi neclar al eroului Hercule, care se pare că este,  prima reprezentare din istorie a lui Hercule, de pe urma căruia există şi un mit, care spu­ne că de­mult de tot, pe când zeii şi semizeii planau din cer şi se amestecau cu muritorii, a venit pe Valea Cernei şi celebrul erou mitologic care s-a luptat şi a învins Hidra, fioroasa stăpână a locului.
 De atunci ar fi rămas: “Podul lui Dum­ne­zeu”, Cheile Corcoaiei, “Sfinxul lui Hercules”.

Există chiar şi o poveste a staţiunii despre care se spune că în  1736, generalul An­dreas Hamilton, gu­ver­natorul Banatului, a facut o călă­torie spre insula Ada Kaleh. Din drumul să  s-a abătut spre Va­lea Cernei , şi tot mergând el pe vale dă de nişte vestigii romane, foarte bine păstrate şi conservate. Erau de fapt vechile terme ro­ma­ne cu apeducte cu tot, iar de la localnici află că în zonă ar exista nişte izvoare termale mira­culoase. Atunci împăratul Carol al VI-lea dă imediat ordin de reconstrucţie a staţiunii, şi în urma săpăturilor făcute au fost găsite o mul­ţime de tabule şi de vestigii arheologice au fost descoperite. Aşa de multe au fost scoase la iveală, , încât aus­triecii au pavat drumurile cu pietre romane de altar, iar cărămizile romane le-au folosit pentru recon­strucţia băilor romane, având un siste­m de venti­la­ţie foarte eficient.

Construcţiile continuă, iar după 1800, centrul începe să prindă contur, arătând déjà ca un centru imperial, care începea de la Băile Imperiale şi se întindea până la Cazinou, considerat unul din primele ca­zinouri din Europa de Est, dar şi până la Parcul Cen­tral, cu pavi­lio­nul muzical ascuns sub arborele gi­gant, declarat azi monu­ment al naturii, ce a fost planta în vremea lui Franz Jo­sef, care atunci când a văzut pentru întâia oră staţiunea ar fi exclamat, încân­tat: “Cea mai frumoasă staţiune de pe con­ti­nent”.

Staţiunea le oferea tuturor posibilităţi de cazare, atât oameni simpli, cât şi personalităţilor

În perioada lor de glorie a staţiunii  era foarte greu de găsit un loc, şi mulţi făceau plăţi şi în aur numai să poată prinde un loc în cea mai în vogă staţiune din toată Europa. Nu veneau oameni numai din Imperiu, ci şi din Turcia, sau musulmani. Chiar şi Tudor Vladi­mirescu a fost, în 1815 şi 1816, pentru două sejururi. Chiar şi Nicolae Bălcescu a fost prin staţiune, la fel şi Mitropolitul Andrei Şaguna. Iar dintre împă­raţii austrieci, au fost aici Iosif al II-lea, şi Francisc I, cu împărăteasa Charlotte.

Normal că aşa cum spuneam la început nu a lipsit nici împărăteasa Elisabeta (Sissi) şi împăratul Franz Josef,
De ce Sissi, a rămas un fel de mit al Băilor Herculane, fiindcă ea era cu totul aparte faţă de restul prinţeselor şi împărăteselor. Era o fiinţă mereu răzvrătită, mereu visă­toare, dar şi încăpăţânată şi singuratică. Până şi intrarea ei în rân­dul monarhilor lumii a fost neobiş­nuită. Sissi a însoţit-o pe sora sa, Helene, la Bad Ischl, unde era aranjată o întrevedere între Helene şi tânărul împărat, Franz Josef, care îşi căuta o soţie. Dar Franz o vede pe Sissi şi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Era superbă, înaltă, subţire, cu părul bogat şi lung şi cu o privire strălucitoare. Sedus, o cere de soţie, în locul surorii ei. Aşa a ajuns Sissi împărăteasă, la doar 16 ani, în 1854. O copilă frumoasă, dar crudă, încă, ciu­dată, sălbatică şi retrasă, refractară la protocolul im­pe­rial. De altfel, curtea imperială nu a înţeles-o şi a judecat-o mult timp. Ce blas­femie pentru o împă­ră­teasă! Sissi merge aproape zilnic la cumpărături prin Viena, ca un om de rând; îşi umple apartamentele im­periale cu animale: papagali, câini şi căpri­oa­re; aduce la Curte oameni nevoiaşi, pe care îi hrăneşte şi îi îm­bracă. În plus, călărea foarte bine, avântân­du-se în lungi plimbări. Şi mai era şi poetă! O poetă care nu şi-a supor­tat niciodată numele de alint, primit în copilărie. I-ar fi plăcut să i se spu­nă Titania. Titania, regina zânelor din “Visul unei nopţi de vară” de Shake­speare. Ea, regina zânelor, care a încercat să îşi înece melan­co­liile în poezii şi în călătorii. Şi astfel s-a ataşat de Valea Cernei.

În amintirea lui Sissi, în ultimii ani ai Imperiului,au fost ridicate două statui, una  la Băile Herculane şi alta la Caran­sebeş. Sta­tuia lui Sissi din Caransebeş s-a păstrat.. Sculp­tată în marmură de Ruşchiţa, în 1914, a fost inau­gurată abia în 1918, după Marea Unire. După care a dispărut, pentru mulţi ani. Abia în 2000, a fost găsită, îngropată în fundaţiile unei biserici din Caran­sebeş. Era fără cap, returnat, şi el, mai târziu. Statuia lui Sissi de la Băile Her­culane s-a pierdut însă defi­nitiv.

Mulţi dintre localnici spun că în serile senine de toam­nă , şi în nopţile pline de stele, văd plutind pe deasu­pra pământului, prin Parcul Cen­tral sau peste Podul de piatră, o umbră,  care se opreşte, pentru câteva clipe, la statuia lui Hercule. În 2008, doi îndrăgostiţi se plimbau printre clădirile din Hercu­lane. Din loc în loc, făceau fotografii. Nu departe de statuia lui Hercule, într-una din poze a apărut o siluetă îmbrăcată într-o rochie aburoasă şi albă. O fe­meie frumoasă, cu chip uşor neclar. Se spune că umbra ce bântuie Herculanele se arată în primul rând îndră­gos­tiţilor care se plim­bă prin Parcul Central. Sissi era atât de îndrăgostită de Băile Herculane, încât refuză să plece chiar şi după o sută şi ceva de ani, Încercând să păzească cu străşnicie şi cea mai rămas intact din staţiune, clă­dirile vechi din cen­trul imperial al ora­şu­lui, chiar dacă se află în pa­ragină. O umbră? NU. O prinţesă care pleacă, dar ră­mâ­ne, totuşi, în preajmă mereu, pentru a ocroti Băile Herculane şi Va­lea Cernei. A fost vă­zută şi prin pădurile şi munţii ce îi bătea la pas.

În nop­ţile senine de iarnă, aburul apelor ter­male capătă, şi el, trup de prinţesă, care cu siguranţă este al împărătesei Sissi, care nu vrea să plece în nici un fel din locurile unde a fost cea mai fe­ri­cită. Pe când Băile Herculane vor avea strălucirea lor de altă dată?

Stejarel Ionescu

Jurnalist, scriitor, editor, terapeut

Distribuie acest articol Oficial Media