Nu creșteți copii cu mentalitate de victimă, creșteți copii responsabili!!

  . . Despre victimizare….

Nu știu dacă v-am spus, dar eu am desființat televizorul pentru câțiva ani. Chiar și acum îl țin mai mult ca să am de pe ce șterge praful. Când am renunțat la cablu, funcționara de la ghișeu s-a uitat la mine ca la ET. Dar de pe vremea când mă mai uitam la televizor am reținut o observație a unui om de televiziune care spunea că românilor le place să se victimizeze.

Da! Cred că victimizarea face parte din natura noastră ca popor. Indiferent ce ni se întâmplă nu suntem noi vinovați, întotdeauna este vina altcuiva.

O mămică grijulie se întreba ce mai caută la catedră profesorii de la liceele din care niciun elev nu ia bacalaureatul. Sigur că au încercat câțiva să îi spună că nu sunt doar profesorii vinovați. Nu a înțeles. Din păcate, nu este singura care aruncă vina eșecului DOAR pe seama profesorilor.

Sunt acei părinți care nu au curajul și autoritatea de a se impune în fața copiilor lor, care nu au curajul de a impune reguli  Spunea altcineva, în altă postare, că nu este de acord cu uniforma pentru că fiica ei de 8 ani NU VREA să poarte uniformă.

Sunt acei părinți care le satisfac copiilor lor toate mofturile și nu înțeleg că acestea ar trebui să vină la pachet cu niste responsabilități.

Sunt acei părinți care cred că un copil trebuie să vină acasă cu lecția învățată, dar fără să fie nevoie să stea atent la predarea profesorului. Ar fi bine  să nu  trebuiască să facă teme pentru a exersa ce a învățat și să se verifice dacă a înțeles sau nu. Ar fi bine și fără  teste și examene, într-un cuvânt fără să facă nimic, dar care să știe tot.

Aceștia sunt acei părinți care se vor plânge că au copii de 30 de ani care nu își găsesc locul nicăieri, care nu își găsesc un loc de muncă, care locuiesc încă împreună cu părinții, încă sunt întreținuți de părinți.

În orice situație grea este întotdeauna mai ușor să găsești vinovatul în altă parte. Neplăcută, dar al naibii de comodă, postura de victimă ne împiedică să ne asumăm schimbările de care avem nevoie.

Fie­care dintre noi s-a simțit la un moment dat victimă fie în familie, fie la locul de muncă, fie în alte contexte sociale. Un părinte agresiv, un șef nedrept, o reacție de nepăsare, o lipsă de înțelegere, toate acestea se întâmplă zi de zi, iar pe plan afectiv le resimțim din plin.

Paradoxal este că statutul de victimă poate conferi o stare stranie, de confort. La urma urmei, nu sunt vinovat eu ca părinte, este profesorul. Nu este copilul meu, pe care eu l-am crescut este profesorul, este televiziunea ( oare cine l-a lăsat la televizor încă de mic?), sunt fabricanții de telefoane (oare cine i-a cumpărat ultimul model de Apple?), sunt creatorii de modă (oare cine i-a cumpărat blugi rupți care au costat mai mult rupți decât cei întregi?)… Ei, părinții, victimele nu sunt NICIODATĂ vinovate și, prin urmare, nici responsabile.

Acesta este pericolul cel mai mare al re­fu­zului de a rupe de pe noi aceasta eticheta: nu putem progresa, nu putem lăsa în urmă o traumă, fără a avea curajul să ne asumăm responsabilități. Responsabilizarea înseamnă depășirea condiției de victimă.

Nu creșteți copii cu mentalitate de victimă, creșteți copii responsabili!!