Bradul pentru sărbătorile de iarnă, care n-a fost împodobit la început, apare pentru prima dată în casele popoarelor din țările din Nordul Europei. După primele ediţii ale dicţionarelor „Littré” şi „Larousse”(publicate în 1850), „Pomul de Crăciun” nu este altceva decât o „ramură groasă”, împodobită cu bomboane şi jucării pentru copii. În “Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar prima dată, în 1605, în oraşul Strasbourg (Franța) într-o piață publică. Era nn brad împodobit cu mere roșii. Suedezii îl adoptă din vremea Războiului de Treizeci de ani, (1618-1648). Obiceiul este preluat de către nemți, în 1756, apoi de către englezi. Tradiția a fost introdusă în Canada în iarna anului 1781 de către soldații din Brunswick, staționați în provincia Quebec, pentru a înregimenta garnizoana coloniei, împotriva atacurilor americane. Iată povestea bradului de Crăciun din Europa, dar și a balului de revelion la curtea regelui Carol I.

Lumea Parisului şi vârsta de aur a vieţii private

În secolul al XVIII-lea, Parisul era soarele ce strălucea pe cerul european, spre care se îndreptau privirile lumii europene. Toate ideile noi şi generoase, toate îndrumările culturale, de ordin literar, artistic sau ştiinţific, chiar şi moda, au pornit de pe malurile Senei spre imperiile Europei de atunci. Vârsta de aur a vieţii private în Franţa începe cu bubuiturile Revoluţiei Franceze(1789-1799) şi continuă până în secolul al XIX-lea. Este perioada în care totul gravitează în jurul raportului: „public-privat”, iar delimitarea se face în timp ce se transformă pe scena vieţii franceze: casele, moravurile şi moda. Mai bine de 200 de ani, Bucureștiul vechiului Regat, din Țara Românească precum și Moldova au fost sub influență franceză. Ardealul era sub influență austro-ungară și sărbătorile erau diferite.

CRĂCIUNUL. La Paris, la sugestia prinţesei Hélène de Mecklembourg, ducesă de Orléans, şi la presiunile familiilor protestante din Alsacia şi Germania, bradul de Crăciun ajunge în casele francezilor. Scenă a vieţii private, casa francezului bogat este construită într-un anume fel, devenind spaţiu de socializare prin salonul casei, în timpul iernii, pentru ca, în timpul verii, să îi ia locul grădina. Modelul saloanelor ia amploare, iar aristocraţii vremii au unde să-şi etaleze costumele şi manierele.

La Crăciun, bradul este plasat în salonul din casele familiilor aristocrate franceze și împodobit bogat, fără instalație electrică, căci lumina a apărut mult mai târziu. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în fiecare an, se expediau atât misionarilor din Groenlanda, cât şi coloniilor din Africa, pomi de Crăciun gata împodobiţi.

Pe la 1836, pe lângă bradul de Crăciun, cel mai rafinat cadou pentru copii era un mic spectacol de teatru, care are loc tot în salonul casei: “Un spectacol asiatic, reprezentând un dans de coardă, simulat de mici personaje de hârtie, în care totul este pus în mişcare aparent fără nici un ajutor din afară”. Modelul este preluat la noi după 1850.

După modelul francez, în toată Europa, până după 1900, pe lângă spectacolul de teatru din salon, darurile pentru copii de Crăciun se modifică după capriciile modei. Se propun jucării care reproduc realitatea, mai ales jucăriile din pluș:  păsări, păpuşi, urşi etc. În timp, nu mai este nevoie de un pretext religios pentru a celebra Crăciunul în salon, doar pentru copii, devine un prilej al darurilor pentru toți membrii familiei.

REVELIONUL. În 1908, într-un ghid, „Uzanţele veacului”, se scria: „Toată lumea sărbătoreşte revelionul”, însă la trecerea dintr-un an în altul. De origine catolică, revelionul se generalizează transformându-se în sărbătoare profană, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cuvântul vine din limba franceză de la “ réveillonner” şi înseamnă petrecere de Ajunul Crăciunului. Profanii aveau obiceiul să meargă la teatru mai întâi, apoi să „reveioneze” în salon, iar credincioșii sărbătoreau doar după liturghia de la miezul nopții. Reuniunea familială sau amicală devine singura raţiune de a fi a sărbătorii.

Gastronomie. La popoarele din Nordul Europei, la început, meniul de revelion presupunea prepararea unui curcan. Nu lipsea de pe masă caltaboșul prăjit. Urma un fel de supă, de rasol de vită sau pește, care a fost înlocuită apoi cu un consomé cald (mâncare din legume). Acest meniu se modifică treptat de la un secol la altul, de la o țară europeană la alta, dar nu se renunță la prepararea curcanului pentru sărbătoarea revelionului.

Orații. În prima zi a Anului Nou, orice aristocrat sau om de rând, prezenta urări familiei întâi: mamei, tatălui, unchilor, mătuşilor. Ajunul Anului Nou era rezervat bunicilor şi superiorilor în armată. Următoarele opt zile pentru veri şi alte rude prin alianţă, două săptămâni pentru intimi, şi toată luna pentru cunoştinţe. Cadourile se dădeau numai pe 1 ianuarie şi se trimiteau prin poştă. În loc de felicităre se trimitea o carte de vizită semnată.

Vizita și cartea de vizită. “Jour fixe” (ziua fixă) înseamnă ziua de vizită. Fiecare familie franceză avea pe lângă blazonul de la poartă o zi fixă pe săptămână când primea vizite. Urmau o serie de vizite, în urma cărţilor de vizită răspândite, cu semnătura sau blazonul familiei. Rămân valabile doar vizitele, care se fac în nenumărate ocazii: vizite de felicitare, de condoleanţe, vizite de convenienţă, vizite de rămas-bun. Și vizitele de digestie, care urmau după un bal, un dineu, sau revelion, doar pentru cei care primeau invitație.  Vizita se derula la ore diferite, de la o țară la alta. Dacă la francezi vizitele se derulau între 3-5 p.m., la români începeau după ora 5 p.m.

Odată cu „La Belle Époque”, lumea începe să se plictisească de ritualul „zilei fixe”. După Primul Război Mondial “jour fix”- ul cade în desuetudine” şi dispare.( Ariès, Philipe; Duby, Georges (coordonatori) – Istoria vieţii private)

Lumea de poveşti la bradul de Crăciun, în România

Tradiţia zilei fixe de primire a musafirilor pe categorii şi a bradului de Crăciun a fost preluată şi în România înainte de 1900 și s-a păstrat niște ani buni. Avea alt protocol față de alte țări din Europa. Tot ce s-a preluat din influența franceză era amestecat cu specificul românesc și nemțesc, ca model de desfășurare a vizitei, tratație, ore de desfășurare.

După venirea în Princi­patele Române, în 1866, Carol I de Hohentzollern dă ordin să se împodobească în salonul palatului primul brad de Crăciun.  De atunci, în timpul domniei sale, an de an, cu trei zile înainte de sărbătoarea Crăciunului, copiii apropiaților familiei regale împodobeau bradul. În Ajunul Crăciunului, seara pe la 5, se adunau în salonul palatului, ca să-și primească darurile, (dulciuri, jucării, îmbrăcăminte), în timp ce se cânta versiunea germană a colindului “O brad frumos!”

Zoe Bengescu (născută Rosetti) era una dintre doamnele de onoare ale Reginei Elisabeta. Fiica sa, Zoe Cămărășescu povestește în ale sale “Amintiri”, despre cum erau sărbătorile de iarnă, înainte de 1900 la palatul regal. “În preziua Ajunului de Crăciun mergeam la Cotroceni. Împodobeam un brad înalt, iar la ceai mâncam dintr-un Baumkuchen (cozonac înalt în formă de trunchi de copac) adus din Germania. Petreceam de minune.Veneam acasă vrăjită de toată bogăţia aceea de stele, globuri, ţurţuri de gheaţă de cristal, şiraguri de mărgele, păsări şi îngeraşi strălucitori, ce se legănau pe un fir subţire de cauciuc. Lume mică de poveşti pe care o mânuisem cu admiraţie smerită. În seara Ajunului mama se ducea la Cotroceni fără noi. Sărbătoreau cu regele, regina şi toată Curtea îşi primea darurile de Crăciun. Mama n-avea bani ca celelalte doamne şi oferea cadou acadele de zahăr ars şi borcane cu şerbet de cafea, zmeură, trandafiri. Primea de la regină cărţi frumos legate, fotografii, şi pentru noi jucării şi rochii. Acasă împodobeam un brad mare şi repetam o scenetă surpriză pentru seara de Crăciun. Când se deschideau uşile salonului, pomul strălucea sub podoaba scânteietoare. Lumânările sfârâiau împrăştiind în casă mirosul de brad. Cântam “O, Tannenbaum”, jucam piesa, mâncam bomboane pe săturate şi mergeam culcare. În Ajun de Anul Nou bucătăreasa făcea plăcintă cu răvaşe din alea cumpărate de pe stradă. La masă se încingeau tachinăriile. Se citeau răvaşele. Fiecare prevestea ce urma să ni se întâmple în anul următor”.

Primul bal de Anul Nou la Palatul Regal

După ce devine regină a României, Elisabeta (1881-1916) a trebuit să se obişnuiască cu balurile de 1 ianuarie, cu liniştea şi singurătatea brazilor de la Sinaia, cu vizitele scurte şi sobre ale soţului, regele Carol I, contra cronometru. Balurile românești aveau un istoric al lor cam din vremea domnitorului Vodă Cuza.

“Sub domnia regelui Carol, primul bal se da în noaptea de Anul Nou, care nu era tocmai select, din cauză că regele Carol ţinea ca el să aibă un caracter popular, de vreme ce erau invitaţi şi furnizorii Curţii; cel de al doilea bal, însă, ce se da cam pe la jumătatea lui februarie, se limita la un număr mai restrâns de invitaţii.

La balul de 1 ianuarie participau membrii guvernului, reprezentanţi ai statelor străine, ofiţerimea garnizoanei în întregime, ce se considera gazdă, protocolul palatului fiind identic cu cel al palatului din Berlin unde uniforma avea primul pas. Suveranii îşi făceau intrarea în saloane pe la ora 10, când începea şi dansul şi jocul de cărţi, în care timp regele se întreţinea cu cei mai de seamă invitaţi, iar regina cu doamnele acestora.

La miezul nopţii se servea masa pe reprize, în sala de jos, şi coborârea la masă se făcea pe cele două scări dintre etaje, cu Suveranii în frunte, urmaţi de cortegiul strălucitor de eleganţă şi de rochii de bal şi podoabele scumpe purtate de doamne şi de distincţiunile lucitoare de pe uniforme şi fracuri; defilarea acestora pe scări era o privelişte din cele mai atrăgătoare pentru ochi, sub ploaia de lumină filtrată prin cristalele lustrelor sau lampadarelor.

Urmau reprizele celelalte, vreo trei la număr, în ordinea importanţei fiecăreia. Regele şi regina se retrăgeau cam după prima repriză, iar invitaţii petreceau până în zori, jucând cărţi, reconfortându-se la masă sau la bufet, fără invitaţii politici, senatori, deputaţi, sau înalţi dregători, care discutau politică, în aşteptarea consoartelor care nu puteau părăsi balul, având promise anume jocuri cavalerilor parteneri.

Generalul Manu, care fusese coleg de şcoală cu Regele Carol avea o ţinută respectuoasă dar degajată; Niculae Fleva avea o atitudine degajată; Petre Carp avea o atitudine aproape ireverenţioasă, Take Ionescu corectă, iar Dem. Sturza cât se poate de reverenţioasă, pentru că pupa mâna regelui, ceea ce determina şi pe ceilalţi să o facă; Marghiloman era excesiv de protocolar, cu plecăciunile bustului în unghi drept.

La nicio ceremonie oficială nu veneau: Lascăr Catargiu, Eugeniu Stănescu, Gh. Panu, Theodor Rosetti, fratele domniţei Elena Cuza; Nicolae Blaremberg şi Vasile Lascăr. Bucătăria palatului era una dintre cele mai bogate şi mai suculente din câte se aflau în casele mari din Bucureşti.” (Victor, Bilciurescu- Bucureștenii de ieri și de azi)

În orice casă a omului de rând, de la oraș sau de la țară, tradiția spune că bradul se împodobește în Ajun de Crăciun, în 24 decembrie. Un înger sau o stea este pusă în vârful pomului și reprezentă îngerii sau steaua de la Betleem. Bradul este simbolul generaţiei, adică înmulţirii neamului, și este ales pentru că rămâne verde indiferent de anotimp.

După ce au venit comuniștii la putere, aceștia nu au mai acceptat oficial sărbătoarea Crăciunului. Au urmat ani mulți când românul sărbătorea  acasă, în familie, Crăciunul, cu ce avea. În mediul oficial, Moş Crăciun a fost înlocuit cu Moş Gerilă, care n-avea nicio semnificație religioasă, doar că amintea de iernile cu zăpadă multă și ger. Pomul de brad adus în casă era împodobit cu instalația de lumini. Bomboanele de pom erau din zahăr, învelite în staniol în diverse culori, și puse în brad an de an, în fiecare iarnă de Crăciun, ca să arate frumos și să fie încântați vecinii sau apropiații, care veneau în vizită, apoi păstrate cu sfințenie într-o cutie veche. Până a venit Revoluția în 1989 și de atunci, am tot cumpărat an de an bomboane de pom. La acestea li se alăturau globurile colorate rotunde sau figurine, apoi beteala, biscuiții, nucile, merele, diverse jucării nostime din hârtie creponată. Ca bradul să pară bogat și încărcat în lumina beculețelor din brad. Sub pom ajungeau cutiile împachetate cu cadouri.

Nu era bucurie mai mare când eram copil, în iernile ca-n povești de la țară, când mergem cu colinda, apoi cu “bună dimineaţa” la Moş Ajun, cu plugușorul și sorcova la Anul nou, din casă în casă.

Astăzi, de sărbători, vorba unei zicale româneşti, la noi, “fiecare bordei cu alt obicei”. În mediul rural se păstrează încă bradul de Crăciun împodobit, în mediul urban este înlocuit cu un brad artificial, colorat, decorat cu de toate. Unii îl împodobesc după sărbătoarea de Moș Nicolae și îl scot din casă după Bobotează, sau la mijlocul lui ianuarie.

Nu putem trăi fără cultură, fără sărbători, fără a socializa. Indiferent de sărbătoare, în vreme de libertate sau pandemie, românului i-a plăcut dintotdeauna să mănânce, să bea, să petreacă, să sărbătorească cum poate și cum știe mai bine, căci spiritul sărbătorii nu i-l poate lua nimeni, nu poate fi ucis.

      Să aveți sărbători îmbelșugate și sănătate!

                                          AN NOU ÎMPLINIT!

                                               LA MULȚI ANI!

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media