Povestea incredibilă e medicului Ioan Boilă. Cum a reușit să trateze gratuit mii de oameni încă din anii 90

Jurământul lui Hippocrate şi jurământul faţă de Dumnezeu

„Să vă spun un lucru: pentru noi, ca medici, Jură­mântul lui Hippocrate este foarte slab. Eu, ca medic, am un alt jurământ, un jurământ faţă de Hristos, pe care încerc să-l respect”.
În cabinetul înalt de pe Calea Moţilor din Cluj, gla­sul doctorului Ioan Boilă răsună grav. Apasă pe fie­care cuvânt, ca şi cum, preţ de două fraze, s-ar afla – nu într-o cli­nică, ci sus, în amvonul în care fra­tele său, binecunoscutul preot şi lup­tător ţără­nist Matei Boilă, le-a vorbit de atâtea şi atâtea ori cluje­nilor despre credinţa în Dumnezeu, îndrumându-i să-şi iu­bească şi să-şi ajute semenii. Nepot al lui Iuliu Ma­niu, născut într-o fami­lie de mar­tiri întru credinţă şi drep­tate, cu peste 20 de deţinuţi politici în rân­du­rile ei, doctorul Ioan Boilă a avut de suferit aproape două decenii până să poată depune şi el, pre­cum colegii săi cu care intrase, tâ­năr şi entuziast, la Facultatea de Medicină, Jurământul lui Hippocrate. A fost exmatricu­lat pentru că protestase împo­tri­va arestării profesorului său de Anatomie, celebrul Victor Papilian.

„Vreau să existe!” Şi-a existat…

Când s-au apucat de treabă (tămăduitori fără de arginţi, ca-n poveştile „Sfintei Scripturi”), toată lumea le-a spus că sunt nebuni! Erau doar o mână de medici, majoritatea pensionari, şi nu aveau nimic altceva de­cât un apartament de patru camere, în cartierul clu­jean Mănăştur, pe care doctorul Ioan Boilă îl pusese la dis­poziţie drept sediu al „Policlinicii”. L-au găsit ei înşişi dezolant de gol, când s-au întâlnit acolo, dar trebuia să înceapă de undeva! „Era o îndrăzneală cu totul ie­şită din comun să poţi face ceva fără bani, fără instru­mente, fără birouri, fără mese, fără scaune, cu puţini medici… Însă noi am crezut tare în raţiunea de a fi a unei astfel de clinici fără plată: într-o ţară cât de cât evo­luată, cu instituţii şi cu legi care protejează catego­riile defavorizate, o ast­fel de policlinică nu prea şi-ar fi avut rostul, pen­tru că organismele care se ocupă de asistenţa so­cială sunt foarte solide. La noi, însă, după 1989, aceste instituţii şi legi nu au reuşit să schimbe cu nimic în bine viaţa oamenilor nevoiaşi. Acest lucru e o realitate, e dincolo de politică. Numai în Bucu­reşti avem mii de oameni care nu sunt nici măcar înscrişi la medicul de familie. Tuturor acestor orfani, familii cu mulţi copii, persoane cu handicap, clinica noastră urma să le ofere un mini­mum minimorum de asistenţă medicală”, îşi aminteşte doctorul Boilă despre începuturile acelei „aventuri” pornite în martie 1994. „Era elanul acela de după Revoluţie… A fost ceva extraordinar!

Când îmi povesteşte toate astea, doctorul Boilă are lacrimi în ochi. Stă cuminte, încotoşmănat ca un pen­sio­nar care-şi ştie de grijă, pe un scaun mic, în biroul său de director din sediul cel nou al Policlinicii fără plată, lângă un reşou care amăgeşte atmosfera cu un pic de aer cald. Un birou simplu, o masă, trei scaune, un cuier… Câteva iconiţe răsfirate ici-colo, pe pereţi, încălzesc o cameră care, sub viscolul lui ianuarie, adu­ce ca simplitate şi ca frusteţe cu o chilie. Privindu-mă în ochi, ca un doctor de suflete ce se află, Ioan Boilă îmi citeşte parcă gândurile şi, chiar înainte să-l întreb, îmi răspunde, cu tonul său simplu şi sever, la între­bările încă nerostite. „Cum am putut rezista 20 de ani fără bani? Cine şi cum ne-a susţinut atâta vreme? Oricum o iei, pare un miracol. Nu doar că am existat, dar, de la improvizaţia aceea din apartamentul de patru camere, am făcut această clădire extraordinară, în care lucrăm acum. Răspunsul este unul singur, iar Dumnezeu ne-ar pedepsi dacă nu am spune adevărul. Adevărul e că El ne-a ajutat într-o formă miraculoasă. Putem să spunem – şi să ne ferească Cel de Sus să ne mândrim că noi am făcut ceva! – că El a vrut ca aceas­tă policlinică fără plată să existe. S-a uitat la în­drăzneala noastră, s-a uitat la credinţa noastră, şi a spus: «Vreau să existe!». Şi există de 20 de ani”.

Maicile din uşa casei

Când vorbeşte despre îndrăzneală şi credinţă, Ioan Boilă vorbeşte mai ales despre primii ani ai Policlinicii fără plată. Despre anii din Mănăştur. Des­pre improvizaţiile ne­bu­neşti făcute în apartamentul său de pa­tru camere. Bu­cătăria au transformat-o în farmacie, iar în uşa bucătăriei au tăiat o fereastră, pe unde se preluau co­men­zile de medica­men­te! Într-o cameră au pus birourile, iar în celelalte trei se fă­ceau consulta­ţiile. „Într-o cameră era şi masa de gi­ne­colo­gie, şi ecograful! Era îmbulzeală mare, tot Clujul aflase ce fa­cem noi şi venea la consultaţii… În hol, pacienţii stăteau umăr la umăr. Aşa ma­re nevoie era de ceea ce făceam noi!”, se înseni­nea­ză doc­torul Boilă, la aminti­rea entu­ziasmului acelor vremuri. Şi se înseni­nea­ză şi la gândul că Dumnezeu a avut ochi pentru îndrăzneala lor.

încât ne tri­miteau bani cash prin cineva, fără chitanţă, fără ni­mic. Aveau şi au până azi această încredere, pentru că ne-a ajutat Dumnezeu să nu le dezamăgim. Venirea lor la Cluj şi ajutorul pe care ni l-au acordat a însem­nat primul mare miracol din viaţa Policlinicii noastre”, spune Ioan Boilă.
Uimite de această policlinică fără plată, de numărul impresionant al oamenilor trataţi, dar şi de profesio­nalismul corpului medical, surorile din Nancy au dus în Franţa, la conducerea Congregaţiei, dar şi la cunoş­tinţa oamenilor cu stare şi cu credinţă, vestea extraor­dinarei poveşti a medicilor din Cluj. Şi tot ele au fost cele care au avut iniţiativa construirii unui sediu nou, modern, pentru Policlinica fără plată. „De unde atâta amar de bani?”, le-a întrebat medicul Boilă, preşe­dintele fundaţiei caritabile „Familia Sfântă”, cea care coordonează activitatea policlinicii. „Ne ocupăm noi de tot. E prea frumoasă ideea aceasta ca să nu merite o investiţie pe măsură! Dăm noi banii pentru cli­nică!”, au spus călugăriţele, care au în spate o congre­gaţie cu resurse financiare importante. Ioan Boilă a aflat atunci despre un teren al bisericii greco-catolice din centrul Clujului, iar surorile de la Nancy s-au dus la Episcopul de Cluj-Gherla de pe atunci, regretatul George Guţiu, şi au obţinut concesionarea acestuia pen­tru 45 de ani. Congregaţia de la Nancy a plătit ridi­carea noului sediu al Policlinicii fără plată, care a cos­tat, la vremea ei, 7 miliarde de lei!

Camionul cu medicamente

Paralel cu ajutorul financiar al surorilor, a mai picat din cer un alt ajutor. Într-o zi, medicii de la Policlinică s-au trezit cu un ditai camionul în faţa porţii. Pe ban­cheta de lângă şofer stătea directorul unei asociaţii din Nancy care se ocupa cu colectarea de medicamente din Franţa, pentru a le aduce ca ajutoare în România. Omul auzise depre Policlinica fără plată şi despre fap­tul că la Cluj era o astfel de instituţie medicală care oferea gratuit consultaţii şi medicamente bolnavilor. „A început să ne aducă medicamente, dar nu două fla­coane, ci tone! Le colectau din farmacii, de la bolnavii vindecaţi… Totul a ţinut până acum 3 ani, când s-a dat o lege în Franţa care interzice colectarea de medi­ca­mente. Am rămas de atunci fără acest ajutor şi sun­tem azi obligaţi ca din puţinele donaţii în bani să cum­părăm, strict, pentru bolnavii care nu au”, spune Ioan Boilă.

Cabinetul cu somităţi

Picături într-un ocean de indiferenţă

Inimosul colectiv al Policlinicii fără plată din Cluj

La orele amiezii, ho­lul Policlinicii de pe Ca­lea Moţilor e mereu plin. Oamenii, pensio­nari cei mai mulţi dintre ei, fac coadă la fi­şier. Doamna Maria, care tocmai iese din ca­binetul doctorului Boilă, îmi spune şoptit că vine aici de ani de zile. S-a obişnuit cu me­dicii, cu atmosfera caldă a locului. „Se vede, domnule, că medicii de aici vin pentru om, că vin cu drag, că nu te fuşeresc numai ca să mai încaseze un plic până se face ora de plecare. Te iau cu frumosul, iar asta con­tează foarte mult”. Mai încolo, la avizier, un domn trecut de 80 de ani stă sprijinit într-o cârjă. E îmbrăcat ca de gală. Un sacou în carouri, vechi de decenii, se vede de sub paltonul gros. Mirosul de naftalină e mascat de cel de after-shave. Are o pensie bunicică, îmi spune, dar o dă mai toată pe nişte datorii făcute de câţiva ani, când a avut nişte necazuri. Fără ajutorul celor de la Policlinică nu ştie cum s-ar fi descurcat…
Ca cei doi sunt mii. Mii de oameni nevoiaşi trataţi, vreme de 20 de ani, de me­dicii fără de arginţi. Doctorul Boilă mă ia de braţ şi mă duce în sala cu fişele pacien­ţilor. Aprinde becul, trage sertare după sertare, apoi face un pas în spate, lângă mine, ca să le poată admira în între­gul lor. „Avem 45.000 de fişe personale ale pacienţilor noş­tri. Atâţia bolnavi au fost înscrişi la noi de la început. Avem pacienţi ale căror fişe sunt groase cât o enciclopedie! Sunt oameni care vin de 20 de ani la noi, de când eram în Mănăştur! Sunt dependenţi de noi. Sunt mulţi aşa, oameni pe care îi îngrijim de o viaţă. Mulţi sunt legaţi şi afectiv de noi. Am vrut ca policlinica asta să fie o oază de pace, de bună înţelegere, de ajutor, de dragoste în acest de­şert de ură, de egoism, de neînţelegere şi de indife­renţă faţă de suferinţele celorlalţi, care este lumea de azi. Când oamenii intrau aici, simţeau că e altceva… Iar asta tot doctorilor li se datorează. Nimeni nu zice ca un mare profesionist în medicină, un om care a învăţat şi a muncit o viaţă ca să ajungă la cel mai înalt nivel, să nu câştige bani din munca pe care o face. Dar oricât de ocupat ai fi, poţi o oră pe săptămână să o sacrifici pentru cei săraci… Poţi să-l mulţumeşti şi pe Hippocrate, dar să-l cinsteşti şi pe Dumnezeu, cu o faptă bună”.

(Fotografiile autorului şi fotografii din arhiva Policlinicii fără plată)