19/01/2021

Prințesa MARUCA, marea iubire a lui  George Enescu

S-a căsătorit la doar 18 ani, cu prinţul Mihai Cantacuzino, care era cu 12 ani mai în vârstă decât ea, pentru bani, avere și putere. În timpul căsniciei, l-a cunoscut pe George Enescu. Muzicianul s-a îndrăgostit iremediabil de ea. Maruca l-a iubit până la nebunie şi pe filosoful Nae Ionescu.

 „Ce melancolie infinită stârnesc drumurile româneşti noaptea! Drumurile pustii şi desfundate, catifelate de praful gros din care emană, în timpul căldurilor de cuptor ale verilor noastre fierbinţi, o nedefinită şi tulburătoare aromă de valeriană şi vanilie amestecată cu aburul fin al vaporilor vegetali: pământ românesc încins de soare“, scria Măruca Cantacuzino în biografia sa: “Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese Moldave”. Pe un asemenea drum s-a curmat destinul primului ei soţ, consemnat în ziarele vremii:

„Azi, miercuri, ora 4 d.s., Mihai Cantacuzino a plecat cu automobilul însoţit de doamna Columbeanu şi domnişoara Goja. La volan se afla doamna Columbeanu. La cotitură, între Cornet şi Robeşti, doamna Columbeanu a executat greşit virajul şi maşina s-a prăbuşit într-o râpă, la o adâncime de 30 de metri. În cădere, Mihai Cantacuzino a suferit fractura bazei craniului şi a murit pe loc. Cele două doamne au scăpat printr-o adevărată minune, cu uşoare leziuni. Doamna Cantacuzino, care se afla la Sinaia, înştiinţată noaptea târziu de moartea groaznică a lui Mihai Cantacuzino, a plecat la Călimăneşti.” (Curentul, Universul şi Cuvântul, final de august 1928)

Mihai Cantacuzino nu era la prima aventură când avusese accindentul de mașină. Se căsătorise la 18 ani cu el, era tânăr cu studii la Paris, fiul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino (fost primar al Capitalei, premier şi deputat, poreclit „Nababaul“, datorită vestitei averi. Capriciile ei nu coincideau cu toanele lui politice. El  era tot timpul ocupat, ea era depresivă, extravagantă, ciclotimică. Prin căsătoria cu Mihai (Mişu) Cantacuzino (ministru de justiţie în 1910, în guvernele lui Petre Carp, Titu Maiorescu, Ionel I.C. Brătianu, membru al Partidului Conservator condus de Take Ionescu) a primit titlul de prinţesă. Avea destui bani, poziție socială, trăia într-un palat, era sensibilă și instabilă emoțional.

Măruca Rosetti Tescani s-a născut la 18 iulie 1878, iar  părinţii ei, Dimitrie Rosetti Tescani şi Alice, (născuta Jora), erau descendenţi ai boierimii moldovene din secolul al XIX-lea. Tatăl ei s-a sinucis în 1896, iar ea îi moștenise firea sensibilă, depresia.

“Ca fetiţă, eram atrasă ca de un magnet irezistibil în mica mea bibliotecă în care se izola tatăl meu, unde mi se părea că aud, în preajma profundei sale meditaţii, nu ştiu ce unde stelare, strania muzică a sferelor. Meditaţia, muzica făcuse să încolţească în mine, de la patru, cinci ani, nostalgia imponderabilului… Eram singurul dintre cei trei copii care îndrăznea să se apropie de el în biblioteca mare sau pe terasă…”

De-a lungul timpului, ea a avut destule tentative de sinucidere.

După moartea soţului ei, în 1928, s-a simțit ca eliberată de ceva. Avea statut de văduvă bogată în societate, nu şi-a făcut griji pentru copiii ei, Baz şi Alice. Pe Mişu îl prinsese în pat cu sora ei, a trecut cu vederea, că avea un soț bogat. “Frica de a mă pierde, care a fost un chin pentru Mihai toată viaţa, se află la baza indulgenţei mele în ceea ce-l priveşte, şi a tandreţei pe care o am pentru el. Tandreţe neschimbată în ciuda greşelilor lui conjugale, explicabile, justificabile prin diferenţa dintre firile noastre.”

Continua  să țină vie activitatea artistică, să mențină zilele de vizită în salonul din Palatul Cantacuzino, unde venea lumea bună a societății bucureștene de atunci.

Palatul Cantacuzino, azi Muzeul George Enescu din București

Obscuritatea salonui trădează căsătorii dubioase

În salonul prinţesei, se întâlnea toată protipendada bucureşteană din  interbelic. Pe lângă Martha Bibescu şi Regina Maria, în frumuseţe şi notorietate, Maruca o avea rivală pe micuţa şi frumoasa Elena Şuţu, care era mândră de profilul ei grec şi puritatea rasei şi se lăuda în prezenţa doamnelor ale căror chipuri trădau căsătorii dubioase.  Cele două boieroaice se salutau, se suportau dacă se întâlneau în alt salon al altei familii boierești, întâmplător. Prințesa Cantacuzino era adepta ipocriziilor parfumate, doar de ochii lumii, care ascundeau mult venin.

Maruca Cantacuzino n-a fost o femeie frumoasă, rafinată și educată, despre  care Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte: „Nineta Duca, mama mea, îmi spunea despre Maruca Cantacuzino: «Nu era frumoasă, era belle». Elegantă şi distinsă. Avea un fel maiestuos de a-şi ţine capul, un gât lung, cu umerii uşor căzuţi – semn al aristocraţiei. Purta tocuri înalte şi rochii lungi. Pentru că avea tendinţa de a călca cu talpa întoarsă spre interior, îşi corectase mersul, făcând exerciţii în faţa oglinzii, încă din adolescenţă.” (Ilie Kogălniceanu – “Destăinuri despre George Enescu”)

“Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele“,-  scria Regina Maria în “Povestea vieţii mele”, – înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip, era ciudată. Era întotdeauna o excelentă companie, prea originală, ca să poţi suporta să te vezi cu ea regulat. Trăia doar pentru sine. Zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Căsătorită cu Mişu Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Cantacuzino, poreclit ”Nababul”, era bogată şi trăia după placul ei, fără să-i pese de critici. Îi plăcea să ne adunăm la ea acasă, ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii. Petrecurăm astfel, nenumărate seri plăcute în obscuritatea salonului ei. Maruca avea manii, şi una dintre ele, era gustul de a sta aproape în întuneric. Aprindea în vatră focul şi nu permitea altă lumină. Acest obicei dădu naştere unor întâmplări hazlii. Musafirii neobişnuiţi cu odăile pe jumătate întunecoase se împiedicau de scaune în drumul spre locul unde erau plasaţi. De obicei, ne întâlneam, ca să-l ascultăm pe George Enescu, mare prieten al casei. Cânta şi se făcea o tăcere desăvârşită. Trebuie să mărturisesc că prietena mea avea o dragoste ciudată pentru absurd în toate formele sale. Se apuca de năzdrăvănii şi toată lumea era nevoită să ia parte la râsetele ei, chiar şi diplomaţii serioşi.”

Din eşecul căsătoriei Mărucăi cu Mişu Cantacuzino au rezultat doi copii, un titlu nobiliar şi destulă avere. Nefericita prinţesă a trecut cu vederea peste escapadele amoroase ale soţului, şi peste faptul că a înşălat-o cu sora ei. Căsătorită fiind, îl invita să cânte, în salon, pe George Enescu. Îl ştia de la Sinaia, dar apropierea lor intimă a avut loc după mulţi ani. Când a ajuns în palatul şi salonul prinţesei, George Enescu era violonist de prima mână, pianist impresionant, un mare compozitor (compunea de la cinci ani). Avea în înfăţişare un aer ca sufletul operelor sale. Era o figură mai puţin distinsă decât impunătoare, cu ochi strălucitori şi fruntea largă, păr bogat şi lăsat în voie, cu entuziasm în glasul vibrant şi gesturi dulci care aveau ceva muzical.

„Enescu venea de la Paris în august să petreacă zilele de vară în ţară. Şederea de la Sinaia era întreruptă o lună, dedicată părinţilor, în Moldova sa dragă, în casa de la Cracalia. Iar noi am avut acest noroc să trăim în preajma lui, să creştem, să ne dezvoltăm, adăpate la acest izvor de fumuseţe, să cunoaştem muzica prin Enescu. Invitaţii se înşirau pe scaunele roşii, italieneşti, care erau aşezate  împrejurul său. Enescu la vioară. Enescu la pian. «Copilul sufletului meu» îl alinta Regina, ascultându-l întinsă pe «chaise longue» lucrând neobosită la dantelă. Bach, Haendel, Vivaldi, Corelli, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Brahms, Mendelssohn, Grieg, Dvorak, tot ce exista ca muzică de cameră. Din muzica franceză: Franck, Fauré, Saint-Saëns erau admişi, iar Debussy cu multă greutate. Compozitorul perseverent dorea să o determine pe regina muziceană să aprecieze şi şcoala la care el se formase. Pentru amândoi, Bach era cea mai înaltă culme a muzicii. ” (Zoe Cămărăşescu – “Amintiri”)

Maria Rosetti-Tescanu (cunoscută ulterior ca prințesa Maruca Cantacuzino) soția lui George Enescu

 

“Fericirea, răul sacru care se numeşte dragoste!”

George Enescu i-a dat lecţii la pian Ninetei Duca. Au corespondat mulţi ani şi i s-a confesat. Prin mama sa, Ilie Kogălniceanu l-a cunoscut pe autorul lui “Oedip”. Apoi a scris o carte cu amintiri, care a cuprins şi referiri la mariajul cu prinţesa nevrotică Maruca. După moartea lui Mişu Cantacuzino, Maruca s-a îndrăgostit de Nae Ionescu, profesor de filosofie la Universitatea din Bucureşti.

Nimeni nu poate contesta personalitatea deosebită a acestui distins intelectual, ziarist apreciat, profesorul marilor români: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu. Cu o: “inteligenţă de Daimon, în sensul grecesc al cuvântului, prin anvergura şi puterea de pătrundere de-a dreptul demoniace”,– aşa-l descria Maruca, în ale sale memorii – fusese invitat în Palatul din Calea Victoriei, (azi Muzeul “George Enescu”) la concertele lui Enescu.

Filosoful intra în contact cu o societate din care nu făcea parte. Separat de soţie, de care n-a divorţat niciodată, acesta îşi trăia într-o tihnă sublimă iubirile ilicite. Pe unele femei care i-au traversat inima şi marcat sufletul le-a impus în cercul de cunoscuţi şi prieteni. Dar pe Maruca s-a purtat rece.

Văduva Maruca s-a îndrăgostit nebuneşte, chiar dacă era mai mare cu 12 ani decât el. Imaginaţia ei înflăcărată visa un mariaj minunat. Fidel şi răbdător, George Enescu aştepta să-i treacă Marucăi “puseul” îndrăgostirii. După 7 ani, Nae Ionescu a părăsit-o brusc, fără explicaţii, pentru o duduie mult mai tânără decât ea. Maruca îşi dă foc, aruncă vitriol pe faţă. Pe cheltuiala lui, George Enescu o internează într-un sanatoriu de boli psihice, de pe lângă Viena.

„Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv” spunea Enescu în timp ce dădea concerte şi spera la reînsănătoşirea prinţesei lui dragi. Revenindu-şi, după atâta grijă şi cheltuieli excesive, ea acceptă gândul mariajului încolţit de mult în mintea compozitorului. O slujbă religoasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua locuinţă din Bucureşti, apartamentul cu vedere spre Cişmigiu. Se întâmpla în 1939 „În acest prim timp al legăturii noastre – se confesa ea în jurnal – existau doar bucuriile grave, sacre prin amploarea şi intensitatea lor. Asta este fericirea?… Nu, este răul sacru care se numeşte dragoste!”

O căsnicie funebră măcinată de gelozie

„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă”, spunea George Enescu. După căsătorie, viaţa Marucăi se confundă cu cea a marelui compozitor, până la moartea acestuia, în 1955. Prinţesa Cantacuzino- Enescu – aşa se prezenta –  era o femeie cheltuitoare, avea darul să mobileze casa după gust, toane şi lux. Menajul era des tulburat de certuri numeroase. Dormeau în camere separate.

Enescu se trezea dimineaţa devreme. Zilnic, câteva ore, repeta. “Toată viaţa m-au condus aceleaşi instincte. N-am linişte interioară până nu mă achit faţă de mine.” Prin muzică, Enescu vorbea magnific. Cei care l-au ascultat pe mag puteau să suporte senini pacostea pâinii cu gărgăriţe, tancurile, războaiele; sufletele lor puteau suporta toate încercările.

Timpul trece, sănătatea lui se înrăutăţeşte. Claudia Rogalski era doamna recomandată de către Nineta Duca, pentru masaj şi îngrijiri medicale ale picioarelor pline de varice ale violonistului. Ca recompensă, el îi oferă bani şi o lojă la Ateneu. Maruca crede că este înşălată, îl umileşte public, după concert, apoi îi pune în vedere că nu va mai ocupa loja ei cât timp doamna Rogalski va fi în sală. Econom până la avariţie, talentatul soţ strânge bani şi construieşte Vila Luminiş din Sinaia pe care i-o dăruieşte. Împăcare… costisitoare!

“Odihneşte-te de muncă şi prin muncă” îşi spunea Enescu, în timp ce dădea concerte, recitaluri, audiţii. Artistul câştigă bani, are succes. Cu o zvâcnire de condei pe hârtie, cu o pagină scrisă pe vapor şi cu alta în tren, mai năştea câte o partitură, printre concerte… . Aşa au trecut 16 ani. Mânat de instinct, ros de umilinţele unei căsnicii funebre, cu o nevastă ciudată, zămisleşte “Oedip” – opera vieţii lui.

George Enescu a fost un ales, unul dintre marii aleşi, ca să fie în acelaşi timp compozitor şi executor. Săgeţile dureroase ale iubirii se sublimau în fericirea pe care i-o producea muzica izvorâtă din piuiturile dureroase ale viorii sau din chemările tânguitoare ce răspundeau pianului. S-a desprins de omenesc şi  s-a ridicat la înălţimea geniului în muzică. A ştiut cum să facă să vibreze sufletele francezilor, ca aceştia să-l recunoască şi să-i preaslăvească talentul. Avea 50 de ani când a avut loc premiera “Oedipe”, cu succes răsunător, la Paris.

Anii trec, vine al Doilea Război Mondial, dispare o lume ce-i face loc alteia: comuniştii preiau puterea. “Marele George Enescu este din ce în ce mai neclintit în poziţiile sale apolitice. Ajunge chiar să-mi interzică să solicit o întrevedere cu Stalin, cu toate că ardeam de dorinţa de a-l cunoaşte pe actualul Ţar al tuturor ruşilor,” scrie prinţesa, în jurnal.

În 1946, soţii Enescu pleacă în Statele Unite şi trăiesc din concerte. Apoi, se stabilesc în Franţa. “Parisul e mediul artistic necesar mie, fără de care nu pot trăi. E centrul artei care-mi satisface cu prisosinţă cererile mele artistice”, declară Enescu, înt-un interviu publicat în “Doljul”, în februarie 1912.

În 1947, Mircea Eliade soseşte la Paris. În jurnalul său, discipolul lui Nae Ionescu evoca momentele trăite în casa din Bellevue. Prin ruda ei, Andrei Costin, Maruca îl invită pe Eliade acasă la ea. Vrea să-l cunoască. Nerăbdătoare, îi reaminteşte cât l-a iubit pe Nae Ionescu, iar în conversaţia lor apar cuvinte de genul: Ideal, Spirit, Viaţă, Absolut.

Eliade o ascultă, o descrie ca pe o femeie vanitoasă, ce se crede superioară. O închipuia ca pe o femeie numind miniştri, schimbând guverne. La plecare, Eliade dă cu ochii de Enescu, gârbovit. Cobora de la etajul întâi, unde se izolase. Andrei Costin îl conduce la gară şi-i oferă bani. Fiind conştient că sunt banii lui Enescu munciţi din greu, Mircea Eliade refuză ajutorul. (Ilie Kogălniceanu – “Destăinuri”)

Toată lumea e singură în întregul Univers…

În noaptea de 4 spre 5 mai 1955, în apartamentul 40 de la etajul IV al Hotelului “Atala” din Paris, inima lui George Enescu încetează să bată. Nu era îngropat, când Maruca a chemat notarul. Dorea ca lumea să ştie că este unicul moştenitor al averii.

Locuia în Paris de mulți ani, când Martha Bibescu îi face o vizită neconsolatei văduve, în amintirea acelui spectacol strălucitor de odinioară. Descoperă un spectacol îngrozitor. O bătrânică neputincioasă, care plânge şi repetă ca pentru ea:”tu eşti singură”.

Înfirmiera întervine: „toată lumea e singură în întregul Univers”.

Cu o privire tulbure, cu bărbie dublă şi mâini grele, repeta des cu o voce copilărească: “Baz vine deseori aici, ca şi Alice”… Toate acestea arătau ca „trecerea în revistă a amintirilor făcute de o fantomă…” nota Martha Bibescu în al ei „Jurnal” .

Marea iubire a lui George Enescu care după moartea lui Mihai Cantacuzino, ţinuse morţiş ca titlul de prinţesă şi numele fostului soţ să apară şi după căsătoria cu George Enescu, a murit într-o zi de decembrie a anului 1968, uitată de lume,  într-un sanatoriu din Elveția.

În Cimitirul Père Lachaise, de la Paris, pe piatra de mormânt scrie: “George Enescu şi Maria Enescu, născută Rosetti Tescani”.

Foto: wikipedia; www.georgeenescu.ro

Muzeul Național George Enescu din București

Distribuie acest articol Oficial Media
Share