23/10/2021

Salariile profesorilor nu se măresc. Lider de sindicat din Poliție o consideră șpagă PSD

Vrând-nevrând se pare că trebuie să închei acest an tot cu gândul la școală.
Cei care mă cunoașteți știți că sunt calmă, concesivă, am oarecare diplomație și mă inflamez destul de greu.
De ceva timp am un mare cui împotriva sindicatelor din învățământ și nu m-am sfiit să afirm acest lucru. Se pare că unii au și observat acest lucru. Cu toată dragostea (ce-mi place expresia!) cred că sunt la comandă politică.
Ieri de diplomația mea s-a ales praful și cuiul meu împotriva lor s-a transformat în ditamai pironul.

Pe scurt

Cineva descoperă pe pagina de Facebook al unui sindicat al polițiștilor o postare în care liderul acestora intrase în fibrilații de fericire că înghețarea salariilor blochează majorarea salariilor profesorilor. Dumnealui considera că legea 153/2017 este „șpaga” oferită de PSD profesorilor. Am citit de câteva ori. Mi s-a părut că nu văd bine, că m-a lovit analfabetismul funcțional.
Domnul își încheia postarea cu ceva de genul că bine le face Cîțu sau Câțu profesorilor (desigur domnul respectiv scrie fără diacritice) pentru că lor, polițiștilor și militarilor același guvern le refuză majorarea pe baza unei legi cadru (nu o cunosc, deci nu o comentez). Deci, deși bugetari, nu suntem în aceiași situație pentru că noi profesorii suntem „privilegiați”.
Și eu, calma, diplomata, concesiva profesoară care nu am atacat și nu atac nicio categorie profesională, am explodat într-un comentariu în care pomeneam de acele privilegii pe care le are această categorie profesională și pe care noi nu le avem.

Așa am declanșat jihadul.

Un număr semnificativ de polițiști și militari au venit cu argumente, cu precizări legislative care prin care îmi arătau că lucrurile nu sunt cum le știu eu. Eu le știu din presă și din viață. Cu aceștia am ajuns repede la armistițiu trăgând împreună concluzia că fiecare profesie are avantajele și dezavantajele ei și că postarea este una provocatoare.
Dar.. Ooooo!!!!! Câtă ură, câte insulte, câte neadevăruri…O avalanșă.
Profesorii stau acasă, nu fac lecții online.
Profesorii au 6 luni de vacanță și lucrează 2-3 ore pe zi.
Profesorii lucrează când și cum vor ei.
Profesorii lucrează cam 94 de zile într-un an și nici alea de 8 ore.
Profesorii fac evaziune fiscală cu meditațiile (refrenul săptămânii).
Profesorii primesc cadouri în aur și obiecte valoroase.
Profesorii cer fondul clasei pentru reparații.
Profesorii dorm până cad în pix.
Profesorii scot idioți de pe băncile școlii (expresiile aparțin polițiștilor).
Profesorii merg în concediu în străinătate când vor, polițiștii trebuie să spună când o fac.
Profesorii primesc salariu în concediu (să înțeleg că polițiștii, nu?).
Nu au lipsit nici experții care înainte de a rezolva problemele din MAI, ne dădeau soluții pentru îmbunătățirea calității în educație. Beton!
In loc de altă concluzie am să atașez screenshot-ul unui comentariu.
Am dus acest „război” aproape 5 ore. Am totuși satisfacția că cei mai mulți au înțeles că fiecare din noi ne-am ales și asumat profesiile cu bune și rele. Orice profesie este ușoară din afară. A fi profesor nu face excepție.

Ce presupune cariera de profesor

Am promis că voi face această postare pentru a lămuri lucrurile în ceea ce privește profesia noastră.
Cariera de profesor începe în liceul pedagogic sau în facultate. Este un profil vocațional și nu toți cei care termină cursurile iau decizia de a intra în învățământ pentru că deja au o imagine a ceea ce se întâmplă și a ceea ce vor avea de făcut pe parcursul carierei.
Pentru a fi profesor treci prin examenul de definitivat, gradul II, gradul I. Dacă ai noroc găsești un post titularizabil în primii ani, dacă nu, vei umbla cu traista în băț ani de zile. Sigur sunt și acei profesori care deși ar găsi posturi nu reușesc să obțină nota minimă de titularizare. Este ca în orice alt domeniu. Unii corespund, alții nu.

Reproșul care ne este dus cel mai adesea este că lucrăm prea puține ore pe zi. În funcție de specialitate un profesor are între 16 și 25 ore pe săptămână, ore la catedră.

Asta nu înseamnă cu munca profesorului se termină în momentul în care iese pe poarta școlii. Putem spune că atunci începe greul. Începe munca de pregătire a lecțiilor pentru a doua zi. Nicio lecție, chiar cu același subiect, nu seamănă cu alta. Fiecare colectiv de elev este altul, are alte particularități, fiecare elev este unic. Profesorul trebuie să găsească soluția ideală pentru a putea crea un tot unitar din care să învețe fiecare elev. Dacă reușește sau nu, depinde și de deschiderea elevilor pentru învățare. Să nu credeți că profesorul ia manualul și asta e tot. Multe din manuale sunt greșite sau nu corespund programei. În învățământul preșcolar nu există manuale.
Ca urmare urmează căutarea celor mai potrivite conținuturi pentru cunoștințele pe care vrem să le transmitem. Ai putea spune că este gata. Ei bine, nu!
Urmează să alegi conținutul pentru care ai materialul didactic potrivit. Pentru că știți ce? Avem mari probleme la acest capitol. Dacă nu ai ce îți trebuie, îți faci. Alte ore de lucru. Pentru că mijloacele didactice și metodele de acum 5 ani nu mai merg la copiii de azi.
Ca să faci față la toate aceste provocări trebuie să te perfecționezi continuu. Dacă nu ai cursuri în vacanță, ai în timpul școlii, în cel mai fericit caz în week-end. A!! Și ți le plătești. Cel mai ieftin 250 de lei pentru 15 puncte credit transferabile. Iar tu ai nevoie de 90.
Apoi începe conceperea de teste, corectarea de teste. Realizarea documentelor pe care nu le-ai făcut la școală pentru că nu ai un laptop sau o imprimantă, dacă le ai, e netul vai mama lui.
Așa se face că în multe din zilele unei săptămâni lucrezi mai mult de cele 8 ore pentru care ți se scot ochii.

Apoi vacanțele….Oooo!!! câtă ură născută din aceste vacanțe.

Câteva precizări. Numărul zilelor de concediu nu coincide cu cel al vacanțelor. În vacanțele neacoperite ai activitate. Spun unii că mergi la școală și nu faci nimic. Ba faci: hârtii…tone de hârtii. Ai ședințe, cursuri de perfecționare, pregătire cu elevii corigenți, asiguri desfășurarea examenelor naționale de tot felul, dacă ești educatoare, ai grădiniță de vară…Da! Stai degeaba și iei bani, cum spune cineva foarte avizat. Pentru liniștea sufletească a acelora care spun că primești salariul întreg, da. Este întreg, fără sporuri și fără indemnizația de hrană.

Vine partea cu meditațiile și veniturile nefiscalizate.

Dacă aș fi răutăcioasă, dar nu sunt (ba da, sunt) aș spune că urmăm exemplul președintelui. Dumnealui și-a luat 6 case din meditații. E drept că spre deosebire de noi dumnealui a plătit impozit pe meditații. (Este o ironie)
Este clar că acest fenomen există. Fenomenul este bine-cunoscut și a fost acceptat tacit de către regimul comunist și guvernele de după 1989 ca o compensație la salariile de mizerie ale profesorilor. In perioada comunistă meditațiile erau dovadă de bunăstare. Copiii de activiști, de medici, de avocați făceau, în general, meditații pentru că, de regulă, urmau cam aceleași facultăți. La facultate admiterea era pe examen pe bune.
După 1989 fenomenul a luat amploare. Nu pentru că a scăzut calitatea actului didactic, ci pentru că a apărut acea pătură de oameni cu stare, meditațiile cât mai multe fiind un fel de certificat de avuție. Salariile mici și oportunitatea unui venit în plus a făcut ca tot mai mulți profesori să se implice în aceste meditații. Cum o poți face? Păi lucrezi mai puțin la clasă sau lucrezi haotic.

Realitatea care doare

Știu! Voi fi pusă la zidul infamiei, dar este o realitate. Tristă, dar există. Sigur există și o categorie de copii care vor să învețe mai mult decât cere programa pentru că vor să atingă niște performanțe. Și ei fac meditații. Mulți dintre profesori, când acum câțiva ani s-a pus problema intrării în legalitate (începuse vânătoarea de evazioniști fiscali și profesorii erau cei mai mari) și-au înființat PFA-uri și plătesc impozite de stat. Dar asta nu se vede și nu se spune. Eradicarea fenomenului ține de toate părțile implicate: părinți, profesori, elevi, autorități. Poate că legea prin care profesorii deveneau funcționari publici ar fi fost un suport.
Soluția este, de fapt, salarizarea corectă a profesorilor. Mulți ne scot ochii cu modelele de profesori suedezi, finlandezi, danezi. Curios că nu ne scot scot ochii și cu salariile acestora. (Finlanda: între 3500 şi 5000 de euro, Danemarca: de la 5150 euro pe lună, cât un profesor din România într-un an, Suedia: de la 2200 euro pe lună).

Mai este problema fondului clasei și al școlii.

În această privință profesorii au căzut în capcana autorităților. La fel și părinții. Anul 1990 ne-a găsit cu școli dotate la nivelul anilor 70-80. Cele care aveau tabă de sticlă erau rare și considerate de elită. Deschiderea către lume a lăsat să se vadă că se poate și altfel. Și pentru că părinții doreau mai mult, profesorii au început să ceară directorilor și ministerului să acționeze pentru modernizarea școlii.
Normal că nu s-au găsit niciodată bani, dar au găsit soluția de a acorda niște puncte in plus la evaluarea anuală a cadrelor didactice pentru contribuția la modernizarea școlii. De unde fonduri? De la sponsori, dar în România nu este la modă. Atunci au apelat la părinți arătând avantajele unui mediu educațional modern și plăcut asupra învățării. Și cum un părinte face totul să îi fie bine copilului, aceștia au fost chiar bucuroși să facă acest efort. Și uite așa am ajuns să ne milogim în fiecare an, să ne expunem mai nou rigorilor legii pentru că am acceptat să fim mâna folosită la scoaterea castanelor din foc de către politicieni veroși și incompetenți.
Cât despre cadouri, cu toată dragostea (v-am spus că îmi place expresia), dacă îmi arătați un singur cadru didactic care v-a cerut bani pentru cadou, îmi cer scuze public. Faptul că v-ați lăsat manipulați de părinții-lipitori, care ar face orice să dea bine în fața cadrelor didactice, este doar vina dvs.

Profesia de cadru didactic , o profesie ca toate celelalte

Ar mai fi multe, foarte multe de spus. Nu mă absolv și nu îmi absolv colegii de ceea ce greșim intenționat sau nu. Vreau doar să priviți această categorie profesională ca pe oricare alta. A fi profesor cere chemare, dar trebuie făcută cu profesionalism. Nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții. Vocație trebuie să ai pentru orice profesie. Dragoste pentru copii de asemenea, pentru că tot ceea ce realizează o societate este pentru binele și viitorul ei, adică pentru copii. Dar așa cum vocația nu plătește facturi și medicamente pentru oricare om din țara asta, nu le plătește nici profesorului. Așa cum oricare copil din țara asta are dreptul la educație, hrană și îmbrăcăminte, au dreptul și copiii cadrelor didactice. Nu se pot hrăni sau îmbrăca cu vocația părinților.

A fi profesor înseamnă muncă, multă muncă.

De aceea i-aș ruga pe colegii mei să ridice fruntea și să repună statutul de profesor pe locul care i se cuvine.
Învățați să vă cereți drepturile. Faceți cunoscute problemele din sistem. Refuzați să vă mai milogiți în stânga și dreapta pentru modernizarea școlii. Cereți autorităților toate cele de care aveți nevoie și dacă nu vă dau, trimiteți-i pe părinți să audă cu urechile lor ce au de spus aceste autorități. Nu mai scoateți bani din buzunarul propriu sau al părinților pentru a vă face treaba. Lucrați cu ce aveți și arătați părinților realitatea. Nu mai acceptați să vă fie călcate în picioare munca și demnitatea. Nu se găsesc profesori chiar pe toate drumurile. Mai ales profesori buni.
Iar dacă printre noi se află unii care își bat joc de noi și de ei, arătați-i lumii cu nume și prenume. Ca să nu mai cadă păcatul lor asupra tuturor
Și eu știu cât sunteți de buni. Rămâne doar să înțelegeți și voi asta.
Distribuie acest articol Oficial Media
Share