Printre amintiri și vinurile lui Sadoveanu

Se împlinesc 140 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu. Șase decenii, cu pana lui a dăruit lumii peste 100 de volume. A cugetat despre oameni, despre viaţă, despre natură, apoi a scris într-o limbă viu colorată. „Neamul Şoimăreştilor”, „Hanul Ancuţei”, „Baltagul” sunt dovada unui fel de a povesti care rămâne etern. Dar scriitorul era altfel decât omul. Scriitorul s-a născut pe 5 noiembrie 1880, la Paşcani, şi a decedat pe 19 octombrie 1961, la Vânători-Neamţ.

Pe când eram elevă, în vremea comuniștilor, nu l-am iubit ca scriitor, sau poate că eram prea mică să îl înțeleg, însă astăzi îl privesc cu alți ochi. Opera lui Sadoveanu are o frumusețe a limbii române și un lirism aparte. Alexandru Paleologu a făcut o cercetare minunțioasă și a scris “Treptele lumii sau calea către sine”, o carte superbă. Prima ediție a apărut la Editura Cartea Românească, în 1978

Cei care l-au cunoscut, spuneau despre Sadoveanu că era zgârcit la vorbă şi mărinimos la scris, iar personalitatea sa era un “rebus greu de descifrat” pentru contemporanii lui. Era impunător, cu pupila mică şi privirea dusă parcă departe. Conu Mihai, cum îi spuneau prietenii, avea vorba domoală, nu ridica niciodată tonul. Îi plăcea să meargă la pescuit şi la vânătoare cu amicii săi, unde nu prindea peşte şi nici nu vâna ceva. Mânca, bea vin şi tăcea ca Ceahlăul.

Cine ştie să asculte iubeşte cartea!

O veche familie boierească, cu mulţi bani şi influenţă în societate, avea mai multe case prin oraş, şi numai una dintre ele era dotată cu o vestită grădină şi un salon. Barbu Otetelişanu, avocat de meserie şi fost primar al Bucureştiului, care îşi câştigase averea trişând la o partidă de cărţi, îşi deschide salonul casei sale protipendadei vremii. Se spunea că, dacă treceai pe acolo, erai consacrat în societate. Se întâmpla cu mult înainte de 1900.

După decesul membrilor familiei, casele şi terenurile intră în posesia Academiei Române, din lipsă de moştenitori. În 1895, Mihai Stere, un afacerist al vremii, deschide în casa şi vestita grădină o terasă ce poartă numele foştilor proprietari, Otetelişanu. Spaţiul devine cunoscut datorită iluştrilor artişti care l-au frecventat: Ioan Slavici, George Coşbuc, Victor Eftimiu, Ion Minulescu etc. Aici dă spectacole de operetă Compania “Grigoriu” din a cărei trupe făceau parte mari actori ai vremii: Carusi, Maximilian, Niculescu-Buzău, Leonard.

În 1928, bucureştenii au avut ocazia să participe pentru prima dată la un concert de jazz a unei formaţii a fraţilor Hönisberg din Cernăuţi. Din 1930, grădina dispare. Astăzi, acolo se află Palatul Telefoanelor din Bucureşti.

Vintilă Russu Şirianu, al cărui tată a lucrat în redacţia “Timpul”, alături de Caragiale şi Eminescu, l-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu în grădina Otetelişanu, despre care povesteşte în volumul său memorialistic: “Avem 11 ani când l-am întâlnit pe Sadoveanu prima dată. Şi când am ciocnit cel dintâi pahar de vin cu el… Era în 1908, la Bucureşti. Şedeam la prânz cu părinţii mei în grădina Otetelişanu, într-un iulie. Eram invitaţi de Stere, care perfecta cu tată meu o colaborare la «Viaţa românească». Ni se alăturase şi Ilarie Chendi. De cum sosise la restaurant cu mersul rar, cu chipul şi părul ca secara, străjuit de-o pălărie de pai, îl privisem fascinat. Se salutase cu părinţii mei, nu-mi dăduse nicio atenţie. După dejun au plecat cu toţii. Un glas blând cu vorba rară: «Îţi place să baţi mingea băieţaş.» Eu, uimit, zăpăcit. «Ai pulpe tari şi mişcări iuţi. Când a căzut bastonul domnului Stere, ai ţâşnit ca o mâţă după şoarec.» Am rămas stupefiat. Aşa fusese. «Îţi place să citeşti, să vezi tot. Am văzut că ştii să asculţi atent. Cine ştie să asculte iubeşte cartea.» Îl întreb ce-mi mai place. «Muzica. Băteai corect tactul cu degetele pe masă când orchestra cânta.» Am rămas fără glas.”

Bonomii boemi de la “Capșa”, “Otetelișanu” și din alte părți

După niște ani, Vintilă Russu Șirianu îl reîntâlnește pe Mihail Sadoveanu, la “Capșa” în București. În vremea când nu exista Internet, nici site-uri de socializare, lumea boemă a Capitalei se întâlnea la cafenea sau la grădină. Înainte de 1900, în Bucureşti, „Capşa” era o vestită cofetărie situată pe Calea Victoriei, unde avea acces doar protipendada vremii, după plimbarea cu trăsura la Şosea sau după ce ieşeau de la Teatrul Naţional. Se serveau multe feluri de dulceţuri, şerbet precum şi îngheţată adusă din Italia. În interbelic, devine o cafenea-restaurant, unde îşi dau întâlnire bonomii și boemii oraşului. În zilele bune, în faţa unui pahar cu vin, a unei cafele aburinde, sau – în cel mai rău caz – a unui pahar cu apă, scriitorii ucideau monotonia existenţei şi se lăsau furaţi de proiectele literar-artistice. Plănuiau apariția unui ziar nou sau o revistă. Pandora îşi închidea cutia răutăţilor, spulberând ipocrizia epocii. Viitorul prindea contur prin subiectele la zi şi le ridica moralul, scâzând distanţa dintre ei și dizolvându-le orgoliile.

Memorialistul Vintilă Russu Şirianu a frecventat cafeneaua, povesteşte în ale sale amintiri: “Eram la «Capşa» cu fraţii Teodoreni, Mihail Sorbul, Tudor Vianu. Păstorel ne semnalase sosirea unui fel de vin, pelin alb, fin şi ne «recoltase» spre a-l gusta. Eram crispaţi din pricina presei de dreapta ce deschisese campania de înjurături împotriva lui Sadoveanu. Se deschisese uşa, apare Sadoveanu cu pălăria sa cu boruri mari, se apropie, ne întreabă ce facem, răspundem că înjurăm. Sorbul îi spune că vorbeam despre dumnealui. Conu Mihai, zâmbind: «Atunci nu-mi vine să cred că înjuraţi»…. Ionel Teodoreanu apucă «Universul», îl mototoleşte, îl trânteşte peste o farfurie cu saleuri şi începe cu verva lui torenţială a avocatului o serie de sudălmi la adresa gazetarilor din <<Brezoianu>>. Vorbim unul peste altul, incoerent, dezordonat. Unuia i s-a schimbat culoarea tenului, altul se congestionase. Dar el, condamnatul, insultatul, a rămas bloc de demnitate. Nicio lamentaţie. Niciun vaiet. Cuta din colţul gurii s-a adâncit. Singurul semn de dezgust. Se aude glasul lui domol: «Îi cinstit pelinu’, Păstorel! Mulţumesc. La bună vedere tuturor.» Păşise spre ieşire după ce băuse tot vinul. Toţi îl însoţeam cu ochii. Şi nu mai vorbeam.”

Am pescuit un roman, am vânat privelişti… Deseori, când nu scria, autorul “Hanului Ancuţei” îşi însoţea prietenii la vânătoare sau la pescuit. Nu avea niciodată chef de vorbă. Tăcerile lui senine erau urmate de bucuria de a mânca mult şi de a bea vin şi mai mult.

“Într-un final de vară, prin 1922, mă poftise Brătescu-Voineşti la pescuit. În grupul cu undiţă se afla şi Conu Mihai – povesteşte Vintilă Russu Şirianu. La vremea prânzului, Sadoveanu nu prinsese nimic, iar Brătescu-Voineşti organizase o masă pescărească la Urlaţi. Ca de obicei, Conu Mihai tacticos ca un prelat care oficiază, făcea cinste mâncărurilor şi vinului. Şi tăcea dens, privindu-ne din când în când…. Compătimit de gazdă, că a avut ghionion, Sadoveanu răspunde: «Am pescuit un roman.» Îi plăcea să meargă la vânătoare. Găzduiţi de un prea ospitaslier forestier, în fostul Castel al baronilor <<Nalacy>>, cina vânătorească a fost o sărbătoare plină de voioşie. La clătitele ardeleneşti cu varză amfitrionul îl salută pe Sadoveanu, cu regretul că n-a împuşcat nimic, Conu Mihai amuzat replică: «am vânat privelişti.»”

Gustare vânătorească cu slănină, pâine, ceapă, vin şi tăcere. Geroge Sbârcea povesteşte în ale sale memorii cum l-a însoţit, alături de Emil Bucuţa, la o vânătoare de iepuri, într-o zi senină de toamnă, pe şesurile de sub castelul de pe dealul de lângă Reghin al Brâncoveneştilor, într-un colţ ferit de lume unde se vâna rar, iar peisajul vrăjea simţurile omeneşti.

“Întâlnirăm un cioban, care moţăia pe-o tohoarcă de berbec. Nişte sticleţi rămaseră cuminţi pe o creangă de păr sălbatec, când am trecut pe lângă ei. Nu le era frică de armele de foc, poate pentru că nu le cunoşteau eficienţa. Când am făcut foc de vreascuri ca să prăjim slănina crestată, la care aveam o pâine rotundă, câteva cepe liliachii aduse de la Reghin şi-un clondir cu vin de Teaca, fericirea tuturor a fost fără margini. «Asta e bucuria vânătorului, nu tolba plină cu leşuri>> – l-am auzit spunând pe Mihail Sadoveanu. «Poţi doborî o grămadă de vietăţi, dar fără popasul şi gustarea vânătorească se cheamă că n-ai fost la vânătoare, că nu te-ai pricopsit cu mare lucru.» Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când mă aflam în jurul lui, mi-a făcut impresia unui pisoi uriaş care torcea somnolând. Îşi rezerva adesea dreptul de a spune nimic. Era provocat să vorbească. Cred că trăia mereu cu o spaimă reală de publicitate în ce priveşte persoana sa, nu însă, şi în privinţa cărţilor proprii, unde intransigenţa aceasta se mai mlădia.”

Ciocneau ţuicile; Sadovenu privea în gol, ascultând nimic.“Sosisem la Cluj. În sala restaurantului <<New York>> ne aştepta un prânz de gală dat de intelectualii localnici,- povestește George Sbârcea “Cafeneaua cu poeţi şi amintiri” – oraşul lui Blaga şi Emil Isac ne răsfăţa. O masă imensă în formă de potcoavă. Flori cât o grădină. Ziarişti, profesori, artişti, cântăreţi, înconjurau trupa noastră. La masă ciocneau ţuicile campionii hazului: Cincinat Pavelescu, Păstorel Teodoreanu, George Topârceanu. Un taraf de ţigani maghiari revărsa o dulce mângâiere de arcuşuri. În mijlocul mesei, trona cu majestate Sadoveanu. Părea că nu priveşte pe nimeni, că nu ascultă nimic.Ionel Teodoreanu, între mine şi Blaga, ne strânge de braţ. «De când îl cunosc mă roade o întrebare: Cum se va fi comportat, cum i-o fi vorbit Sadoveanu fetei îndrăgite, la prima lui iubire? Sub un tei, sub un castan…»

Blaga, cu vorba lui discretă: «Mi-l închipui sub un stejar pe o bancă, într-o grădină bătrână pe înnoptat. Va fi stat o oră două, poate mai mult cu mâna pe mâna fetei iubite. Şi a tăcut. Târziu de tot, când a început să cânte privighetoarea eternul tril de amar, el va fi ridicat mâna, cu glas de şoaptă, zice: «Auzi? Mergem şi noi la ospăţ? Bem un vin?»”

În prilie 1926, a avut loc un “duel” ciudat. Combatanţi: Mihail Sadoveanu şi Octavian Goga. Doi munţi. Arma aleasă: cinci sticle de vin „Chablis”. Martori: unul singur: eu [Vintilă Russu Şirianu]. Terenul: un apartament în Hotelul „Athéné- Palace” din Bucureşti. (Vintilă Russu Şirianu, “Vinurile lor…”)

Bani, funcții și multă dragoste pentru comuniști și biserică

Director al Teatrului din Iaşi (1910-1919), Mihail Sadoveanu devine președintele Uniunii Scriitorilor din România, iar din 1921, membru al Academiei Române. A fost președintele comisiei ce a refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului român, după ce sculptorul făcuse propunerea. În 1928 devine membru al Marii Loji Naționale din România, ajungând să conducă, ca Mare Maestru, Francmasoneria Română Unită între 1934 şi 1937. Director al ziarelor de stânga “Adevărul” şi „Dimineaţa”, în Interbelic, i-a ajutat, ca după război și instalarea comuniștilor la putere, se înscrie în Partidul Comunist Român. A avut bani, funcții și-a publicat opera fără piedici, a iubit Partidul Comunist. „Lumina vine de la Răsărit”, adică de la ruși, era deviza sa în propagarea ideilor pro-sovietice și pro-comuniste obținând avantaje materiale. A fost succesiv preşedinte al Adunării Deputaţilor, (1946-1948), vicepreşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1961), membru în Comisia Constituţională pentru elaborarea Constituţiei din 1952, Erou al Muncii Socialiste, laureat al Premiului de stat, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1956-1961). Scriitorului talentat iubit de comuniști, i se decernează Premiul Lenin pentru Pace în 1961.

Acordarea Premiului de Stat se făcea pe criterii politico-ideologice şi nu estetice, iar banii acordați erau foarte mulți. Celui care i se decerna acest premiu, era scutit de impozite. Pentru o apariție la radio sau televiziune, Sadoveanu cerea foarte mulți bani. La toate acestea se adaugă drepturile de autor, pe care le primea din urma cărților sale, tipărite  și re-tipărite, în tiraje de masă. Dintre toți scriitorii de atunci, cred că a dus-o cel mai bine în vrema comuniștilor.

Dincolo de părerile pro sau contra, se spune că ar fi făcut și mult bine. Cine știe? E mult de atunci. Se povestește că avea o relație aparte cu mohahii de la schiturile și mănăstirile din Moldova. Iubea Liturghia și se hrănea cu liniștea ei, postea miercurea și vinerea, că prin casa lui de la Vovidenia-Neamț, a trecut și părintele Cleopa, precum și alte fețe înalte bisericești.

Fotografii: wikipedia

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media