Oficial Media

Echipa unui ziar nu este formata doar din redactori, ci mai ales din cititorii săi!

Radu Dinulescu la Teatrul Tony Bulandra – Un proiect emoționant

img_8948

Radio Trinitas, Asociația Thespis Arad, Centrul Cultural ARCUB, Primăria Municipiului București, Teatrul de Artă din București, Primăria Municipiului Târgoviște și Teatrul Tony Bulandra Târgoviște, toate aceste instituții au contribuit la un proiect desfășurat pe o perioadă mai lungă care s-a materializat la Târgoviște prin spectacolul Greuceanu, pus în scenă de cunoscutul regizor Radu Dinulescu, cel care a semnat și scenariul piesei. Proiectul are ca element inedit, implicarea tinerilor cu deficiențe și integrarea lor într-o lume a tuturor, prin artă, prin teatru.

La finalul premierei, Oficial Media și Artele Spectacolului au realizat împreună cu echipa spectacolului, o analiză a ceea ce oferă comunității un astfel de proiect emoționant.

img_8941

Oficial Media: Domnule Radu Dinulescu sunteți cel care cunoaște cel mai bine cum a luat naștere acest manifest artistic și in același timp social.

Radu Dinulescu: Ce ați văzut astăzi este de fapt continuarea unui proiect început în urmă cu doi ani și jumătate, proiect finațat de Art Cub București și de Radio Trinitas. A constat în adunarea unui număr de elevi nevăzători de la școala specială și de la Liceul Special de Nevăzători și realizarea cu ajutorul lor, a cinci basme clasice din patrimoniul românesc, basme foarte cunoscute. Aceste cinci cd-uri s-au lucrat timp de doi ani. Mai întâi au avut loc traininguri, castinguri, de unde am ales 21 de copii care aveau voci plăcute și erau obișnuiti cu scena. Apoi a urmat o perioadă de interpretare a rolurilor și de montaj. La finalizarea CD-urilor a avut loc o gală de prezentare a proiectului la Ateneul Român. Am decis să continui acest proiect prin punerea în scenă de la aceste CD-uri, folosind vocile acestor copii și, pe lângă actorii profesioniști care dau viață personajelor, integrarea și a unui nevăzător care să continue rolul povestitorului. Ne bucurăm că Ionuț s-a integrat foarte bine în colectiv, este un om foarte plăcut, nu creează niciodată probleme, e foarte drăguț, tot timpul prezent, tot ce îl rugăm face și chiar ne-a făcut plăcere să lucrăm cu el.
Oficial Media: Din câte știm sunteți creatorul acestui gen de spectacol. Sunteți cu el pentru prima dată la Târgoviște?

Galerie foto aici!
Radu Dinulescu: Am mai lucrat în Târgoviște, este a doua premieră aici, iar cu Teatrul de Păpuși am fost la Avignon acum câțiva ani de zile, cu ”1,2,3, Circ”. Acela e tot spectacolul meu pe vremea când era domnul Dan Țopa director aici. Cu Tony Bulandra a fost o colaborare anul trecut când am lucrat un spectacol care a mers la Paris la un festival -l-am lucrat în limba franceză-, este vorba de Alpenstock, de Remi de Vos, spectacol care urmează să-l scoatem probabil undeva în luna ianuarie în limba română. Și va fi probabil jucat la scena mare. La Paris a avut un succes deosebit, am înțeles de la domnul Cheloiu, cel care joacă unul dintre rolurile principale în spectacol, că a avut un sfert de oră de aplauze. Și nu pe povești, pentru că avem o melodie care durează trei minute și cel care era la pupitrul tehnic a pus-o de cinci ori. Asta e a doua colaborare cu Tony Bulandra dar de data asta cu secția Teatrul de păpuși și am încercat o viziune mai specială vis-a-vis de montarea acestui spectacol în sensul că, fiind vorba de Greuceanu, de faptul că soarele și luna dispar, că nu exista lumină, am făcut ca acest sistem, ca lumina, să vină din interiorul obiectelor și nu din afară înspre ele. Și numai în momentul în care este readusă luna și soarele, din nou revine lumina exterioară și culoarea. Cel puțin 60% din spectacol, practic e făcut din negru și alb, pe culori de gheață, singura culoare care apare, este roșu, dedesubt, unde se bănuiește că se duc cei răi. Un soi de iad …aia e singura culoare care apare, în rest totul este de gheață. Când revin soarele și luna pe cer, atunci se recolorează totul. Deci e o formulă mai specială de spectacol, nu știu dacă la ora actuală există forma asta de spectacol în România cu decoruri transparente, cu personaje transparente, amintind într-un fel de icoanele pe sticlă sau vitraliile .
O.M.: La asta am și făcut referire când v-am întrebat dacă ați mai montat genul acesta de spectacol la Târgoviște.
R.D.: Nu, n-am mai montat niciodată genul acesta de spectacole. Urmează să montez celelalte patru povești și probabil că la fiecare voi încerca să găsesc o altă viziune, o altă formă de expresie estetică apropiată fiecărui text. Deci forma asta de spectacol nu am mai utilizat-o. Eu lucrez cu transparențe, cu ecrane transparente, cu personaje dincolo de ecrane, cu imagine 3D cu tot felul de proiecte, dar ăsta este primul pe care l-am făcut în stilul acesta.
O.M.: Cum a fost colaborarea cu echipa întreagă, începând de la managerul general până la actori și tehnicieni?

img_8930
R.D.: Cu Mc Ranin mă simt așa… ne mirosim, cum a spus chiar el de o vreme, pentru că avem idealuri comune și credem despre teatru același lucru. În plus de asta, eu am o cultură franceză foarte solidă ca și dânsul de altfel, venim dintr-un spațiu pe care îl cunoaștem foarte bine amândoi și încercăm să aducem o paletă de culoare un pic diferită fața de ce se întâmplă în mod obișnuit în România. Și spectacolul acesta este o paletă de culoare diferită. Apoi, cu echipa iarăși, cu o parte din iei mă cunosc demult, cu domnul Ștefan Ștefănescu am lucrat la niște ateliere de construcții de păpuși gigant și îl știam cât e de meticulos și de atent la amănunte. Apoi un spectacol din acesta care are fragilitatea lui și care, totuși -trebuie să spunem adevărul-, am mers în necunoscut, ne-am pus tot felul de probleme: cum să le mânuim, ce lumini să folosim, deci au fost niște lucruri pe care le-am descoperit încetul cu încetul și unde nea Fănică m-a ajutat foarte mult pentru că, încă o dată spun, e un tip meticulos care nu lasă lucrurile s-o ia la vale. Cu Cristina Dumitra e prima dată când lucrez și este o actriță foarte bună. Deși nu spune nimic aici, ea se ia după vocile care sunt pe bandă, voci care sunt tot ale nevăzătorilor. Spectacolul e foarte dificil pentru actori pentru că au foarte multe de făcut, scenele se înlănțuie cu o repeziciune extraordinară. Sunt foarte multe personaje, sunt foarte multe ambienturi, ei fac și treaba mașiniștilor și, în mintea mea de la început, trebuia să facă și luminile și sonorul. Dar era deja prea mult.

Galerie foto aici!
O.M.: Ei sunt la fel, sunt vizibili, comunică prin expresie cu publicul? Care a fost reacția lor când au venit la casting, a copiilor care au participat -așa cum e cazul lui Ionuț? A existat un casting ?
R.D.: Da. Am mers la ambele școli și am zis în primul rând cine vrea, pentru că trebuie să existe o voință de a intra într-un astfel de proiect. E o lume nouă, ei sunt un pic mai dificili, au tabieturile lor, au lumea lor, iar în momentul când i-ai scos de acolo, trebuie să fie foarte motivați. Și de la început, la București, am zis să întrebăm întâi copiii care vor să intre în proiect. Au venit un număr de copii, pe unii ne-am dat seama în timpul workshop-urilor că putem să-i folosim la roluri, pe alții că nu putem și, au rămas din câți am vizionat noi atunci -că am fost o echipă întreagă; a fost un muzician, a fost o actriță de la Țăndărică, Adriana Ene, care e producător de emisiuni la Radio Trinitas, eu și un psiholog-, au rămas cinci copii. Nici noi nu știam cum vom lucra, dar în timp ne-am dat seama că e imposibil să facem ca la teatrul radiofonic, dacă sunt cinci oameni într-o scenă, toți cinci acolo cu microfoane, să creăm un dialog. Nu. Trebuia fiecare replică spusă până când iese bine, și abia la montaj am unit personajele între ele. Deci e un lucru un pic deosebit față de cum se face în mod obișnuit cu actori profesioniști. Dar măcar am învățat ce se poate cere de la un nevăzător, care este plaja lui de integrare într-un astfel de spectacol și de aceea am avut curajul să lucrez cu Ionuț. Are 53 de intervenții, nu este un povestitor cu trei replici: el un rol acolo și, dacă ați văzut, nu cred că s-a încurcat la vreuna. Pe anumite intervenții intră pe muzică, pe altele pe vânt. El are semnele lui pentru că el știe când trebuie să intre, când e gata totul pregătit în scenă pentru a ataca textul. El o face cu dezinvoltură.
O.M.: Care a fost motivația principală pentru a-i introduce pe acești copii?
R.D.: În primul rând trebuie să spun că ideea a fost a Adrianei Ene; ea a avut o emisiune la televiziune cu teatrele de copii și numai la Arad a făcut vreo 7 filme, 7 emisiuni de vreo jumătate de oră despre activitățile pe care le aveam noi acolo. Eram al doilea teatru ca importanță în emisiunile ei, Teatrul de marionete din Arad, primul fiind Teatrul Creangă. După noi imediat era Teatrul Țăndărică, deci iată cât de mult i-a plăcut ce se întâmpla la Arad! În momentul când televiziunea s-a dezintegrat -vorbim aici de TVR1- și în care foarte multe dintre emisiunile interesante de acolo au fost abandonate, a dispărut și emisiunea ei și a fost încadrată la Radio Trinitas, ca producător al unei emisiuni pentru copii. Normal că spiritul ei vijelios, dorința de a face proiecte, de a face altceva decât slujba, a strâns în jurul ei un colectiv din care făceam și eu parte ca scenarist și ca regizor. Deci ideea îi aparține ei. Eu oricum de ani de zile produc un soi de teatru social în care temele abordate și publicul la care se adresează este foarte legat de teme grave sociale. Am făcut și două proiecte europene în care era important cui se adresează spectacolele pe care le montam și aspectul social al teatrului, deci asta aducea chiar o notă în plus, integra în interiorul lucrului și în interiorul producției, din punct de vedere social și o anumită categorie de oameni pentru care noi aveam toată disponibilitatea de-a lucra cu ei și de a-i ajuta. Și atunci eu am aghiesat la proiectul ei și am zis că asta trebuie să meargă mai departe și va merge și mai departe cred și sper din tot sufletul. Pentru că vreau să fie subiectul unui proiect european în care deja am un sprijin în Suedia cu un teatru și un radio de acolo și aș vrea să mai găsesc măcar în Franța, care iarăși este o țară deschisă, să avem trei parteneri, Franța, Suedia și România și să încercăm să schimbăm între noi basme. Deja știu cum ar trebui lucrat: partea sonoră a unui basm suedez, de exemplu, să fie transmisă în România și noi să venim cu textul citit de nevăzători, cu textul tradus. Benzile făcute în România să fie transmise acolo și atunci se vor putea schimba părți din folclorul țărilor respective și care vor sta -tot așa- la baza unor spectacole pentru copii. Cred că acesta e un proiect frumos și sper din tot sufletul să primim și bani de la Europa creativă pentru el.
O.M. Ionuț, cum ai simțit publicul, să înțeleg că ai fost pentru prima dată în fața unui public?

img_8943
Ionuț Grecu: Da, pentru mine este pentru prima dată când vin la teatru, îmi place cum mă aplaudă, îmi plac și spectacolele pentru că vin foarte mulți spectatori, bucuria copiilor și bucuria nevăzătorilor.
R.D. Trebuie să spunem că penultimul spectacol a fost cu o sală plină de nevăzători, în stadii diferite, unii mai văd așa cât de cât în umbră, alții au dioptrii foarte mari și alții complet nevăzători, dar oricum e școala care a contribuit la concepția C.D-urilor, ei au toți C.D.urile respective, știu poveștile pe de rost, acum au văzut și spectacolul și s-au bucurat foarte mult, s-au bucurat să-l cunoască pe Ionuț.
O.M. Ne relata domnul Dinulescu mai devreme că ai fost oarecum reticent la început. Acum nu ți-i se pare că asta este tot lumea ta? Stai de vorbă cu noi, ai stat cu publicul.
I.G.: Încep să mă simt integrat.

Galerie foto aici!

O.M. V-am ruga, Diana Sârbu, dacă se poate să ne spuneți și dumneavoastră ceva legat de proiectul acesta la care ați participat?

img_8945
Diana Sârbu: M-am bucurat să particip la acest proiect, m-a bucurat invitația lui Radu de a mă alătura proiectului prin componenta de comunicare, cea care a vizat orașul București, cele șase spectacole din București. Greuceanu este printre basmele copilăriei și acesta a fost unul dintre motivele pentru care am intrat in proiect. Noi rămânem întotdeauna copii, mai mult de atât, componenta socială a spectacolului este una foarte puternică și prin integrarea oamenilor cu deficiențe de vedere, e răvășitor. A fost impresionant. Intr-un fel îmi imaginam când vorbeam cu Radu despre proiect -la început- și într-un alt fel am terminat proiectul ieri. Văzând o sală plină de nevăzători, văzându-l pe Ionuț cum lucrează, coerența cu care el intră în spectacol, emoția lui, emoția în general. Asta a însemnat spectacolul pentru mine: emoție. A fost frumos și pentru asta îi mulțumesc lui Radu și sper să nu ne oprim la acest prim basm, ci să continuăm. A fost o experiență frumoasă.
O.M.: Ați întâmpinat greutăți pe tot parcursul acestor suite de manifestări, ca să zic așa, de la înregistrări până la puneri în scenă, v-ați lovit de probleme?
R.D.: Greutăți au cam fost pentru că totuși sunt două lumi diferite cu granițele pe care unii le impun și dintr-un soi de lene. De exemplu directoarea de la școala de nevăzători a intrat cu foarte mult drag în proiect și ne-a ajutat foarte mult. Directorul de la liceu a fost mai reticent, a pornit cu ideea că noi nu o să ducem proiectul până la capăt. Când am avut lansarea proiectului la Ateneul Român, am stat chiar lângă el și lângă doamna directoare de la școala de nevăzători. S-a uitat la un moment dat la mine, (erau toți copii pe scenă, cu patriarhul, cu lumini pe ei, cu niște ecrane uriașe, în direct erau prezentați toți, formația care cântă în spectacol, Trei parale, fiecare copil a spus câte ceva) și mi-a zis: ”Domnul Radu în viața mea nu am crezut că se va ajunge aici.” Deci omul de la început a fost neîncrezător și atunci am avut tot felul de probleme, cum îi scoatem din școală, cum îi aducem la radio, cum înregistrăm cu ei, unii mai fragili veneau cu părinții, au fost destule probleme dar noi ne-am propus să nu ținem cont de nimic, să mergem ca taurul înainte și să spulberăm tot și uite că am reușit. Aici la Tony Bulandra nu am avut nici un fel de probleme. Cam ce am dorit noi am obținut, mai puțin băncuțele, acesta este singurul lucru pe care pot să-l reproșez teatrului, că nu ne-au adus băncuțe. In rest totul a fost in regulă. Poate ne-ar fi trebuit un pic mai mult timp, dar asta e și din vina mea, fiindcă în mijlocul repetițiilor am avut o deplasare în Suedia pe care trebuia să o fac și în rest, cu Ionuț chiar nu am avut nici o problemă; tatăl lui este atât de implicat în povestea asta și atât de mult își dorește ca Ionuț să fie nu numai în lumea lui ci și cu lumea noastră că a făcut tot posibilul să-l aducă la repetiții, să-l scoată de la școală, deci omul acesta își iubește atât de mult băiatul, face atât de multe lucruri pentru el, că rar am văzut un tată atât de implicat în viața fiului lui.
O.M.: Nucleul emoțional , anvergura proiectului, pionieratul acestui gen pe care îl puneți în scenă, mie îmi lasă impresia că poate avea loc și cu un public mai numeros. V-ați gândit?

R.D.: Pentru mine asta a fost un pilot, sunt foarte multe greșeli în spectacol și eu le știu, următorul va fi mult mai bun asta e clar, poate că va fi și pentru un public mai numeros. Deocamdată și la text mai trebuie umblat puțin, în Franța de obicei o premieră este jucată de cel puțin 20-30 de ori prin provincie și apoi se dă premiera la Paris. Asta pentru ei este sfânt și așa fac mereu. Eu știu cam ce ar trebui modificat acum la spectacol, sunt câteva momente mai lungi, câteva momente în care mai trebuie umblat un pic la ceasornic şi actorii ştiu lucrul acesta şi cred că până la următorul spectacol se vor remedia anumite lucruri, oricum e un spectacol pilot şi de la această experienţă trebuie mers mai departe şi lucrat. Dar avem metoda. Acesta e cel mai important lucru şi e bine că a fost un proiect finanţat din afară că am putut avea toţi, inclusiv actorii, un salariu asigurat şi am putut funcţiona fără probleme şi am putut încerca. Până la urmă spectacolul putea să nu iasă, teatrul să nu aibă ce prelua, dar iată că preIa un lucru aproape finit şi că se poate juca în mod normal în cadrul stagiunii.
Ștefan Ștefănescu: Ce trebuie reţinut cu spectacolul acesta: el este făcut pe o anume structură, acest spectacol trebuie să meargă pe structura asta care este, adică, cu Ionuţ. Noi doi putem oricând să fim înlocuiţi, nu se pune problema, sunt atâţia actori talentaţi, colegi, dar el trebuie să meargă în continuare. Impactul este extraordinar. Aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, ieri am trăit emoţie eu şi cu Cristina la acel spectacol cu copiii nevăzători, foarte greu îţi revii. In momentul în care vine copilul şi îi spune învăţătoarei, vreau să îl văd pe Greuceanu, să îl simt, îl pipăie şi îl pune la obraz.

img_8950
R.D.: Avem o fotografie surprinsă la Bucureşti cu un copil care din curiozitate vine să pună mâna pe textul braille și la plecare a zis ”la revedere băiatul care citeşte puncte”.
Ș.Ș.:Spunea domnul Dinulescu că ne am implicat, că a fost extraordinară toată treaba. Dar să ştiţi că a fost o muncă enormă. În special pentru partea de sonorizare. Gândiţi-vă, una este să faci un C.D. cap-coadă şi una este să faci şi să intervii, să faci momentele cum este la teatru. George Puiu are un merit deosebit, face şi lumina şi sonorizarea. A făcut şi banda de teatru. Spectacolul se joacă într-o sală mică, intim. Primul spectacol care l-a avut în sala de 70 de locuri, am avut 140. Au fost până pe picioarele noastre şi erau jos pe pernuţe. Si aici teatrul trebuie să înţeleagă, teatrul din Târgovişte, copilul la noi vine duminica şi îl aşează în rândul 3 sau 4, copilul e mic, nu vede nimic. Să sperăm că teatrul va iubi mai mult chestia asta cu copiii. Aceştia sunt spectatorii de mâine. Sperăm să se creeze un precedent sau un mecanism într o astfel de direcţie, să conştientizăm importanţa spectatorului de mâine, copilul care vine în sală şi a spargerii de bariere.
O.M.: Cristina, cum te ai simţit, cum ai lucrat?

img_8942
Cristina Dumitra: Eu am încercat să lucrez cu cea mai mare atenţie şi mă surprinde că, cel puţin în spectacol, trag cu ochiul la Ionuţ, să îl văd, să îl simt şi automat mă pierd pe mine. Deci, nu ştiu, e probabil grija asta, aproape că nu ar trebui să am grijă pentru că el ştie ce are de făcut. Chiar ştie ce are de făcut. M-am simţit extraordinar, foarte bine. Este un proiect nou, este ceva deosebit, îmi face plăcere să fac parte din el. Este pasiune, este dorinţă.
O.M.: Un cuvânt de încheiere vi-l păstrăm dumneavoastră, domnule Radu Dinulescu, cel care sunteți protagonistul principal al acestui gen de spectacol, al acestui proiect generos.
R.D.: Ce să spun, pe mine mă aşteaptă un an foarte greu, depun acum două proiecte europene, unul pentru teatrul de aici din Târgovişte şi unul pentru teatrul din Constanţa, unde sunt director artistic, şi imediat după aceea mă ocup de promovarea acestui spectacol pentru a merge la festivaluri. Sunt convins de asta, deja lumea ştie că există, deja ştiu că se va juca la Galaţi, la Oradea, la Arad, şi vreau să încerc acest turneu cu el, nu ştiu trebuie să mă interesez şi probabil că aicea o să mă ajute şi PR-ul nostru, să descoperim unde sunt şcoli, unde sunt asociaţii puternice de nevăzători şi unde putem aranja să putem juca în condiţii optime şi să avem un contact cu populaţia nevăzătoare de acolo. Va trebui să strângem nişte scrisori de intenţie la care să adere asociaţiile şi şcolile respective şi pornind de la acest punct să depunem un proiect de finanţare.

Galerie foto aici!

Distribuie acest articol Oficial Media
Share