03/12/2020

Scrisoarea unui jurnalist de la țară către rudele din București

Dragi frați din București,
noi, rudele voastre de la țară, încercăm să nu vă dezamăgim și vrem să nu vă fie rușine cu noi.

Nu prea purtăm haine de firmă și nu avem parfumuri scumpe dar ne spălăm mai des. Unii! Dacă aș fi în locul vostru nici eu nu m-aș plimba prin Cișmigiu cu ăia care put.
A propos de presă, că vuiește toată România: -știți cum e la țară,- te mai cheamă popa să-i scrii despre un act filantropic, mai primarul că e rudă cu nașu’ de botez, te mai cheamă un consilier să nu-l dai în gât și-ți promite că face o cinste…e, de-astea…
Și noi scriem, dar parcă nu avem grația voastră când buchisim pe ”D”, pe ”r”. Plus că unii au datorii la politicieni, fiindcă lumea e mică și se cunoaște de la nunta vreunui interlop, din parcarea unui supermarket, de la un meci de fotbal, alții au copiii în aceeași clasă.
Dragii mei, aici este sărăcie mare, aici nu sunt firme care să ne aducă venituri din publicitate, nici ONG-uri care să ne susțină și mulți dintre noi vă determină să vă fie rușine că suntem neamuri.

Ar trebui să facem împreună ceva pentru ca rudele noastre să nu se mai încline în fața politicienilor, să nu mai scrie la comandă pentru un cozonac și o ciulama, pentru câțiva bănuți din care-și pregătesc copiii de școală și le pun dulciuri sub bradul de Crăciun.
Sărăcia… aia trece și pe la mine, doar că eu am ales să o suport. Am ales să nu mă tem, am ales să mă lupt cu ei pentru orice nedreptate.
Sigur că la rândul lor, copiii mei au învățat că Moș Crăciun nu vine când ”tati” e pe câmpul de luptă pentru că stă să îl apere de cei răi. Iar noi suntem obișnuiți să mulțumim pentru ce avem, chiar dacă “avutul”, pentru alții înseamnă nimic. Nimicul ăsta îl facem mare din lucruri mărunte ca adevărul, liniștea, iubirea.
Scriu despre politicieni și de bine și de rău -după faptele lor- indiferent de culoarea politică. Se înspăimântă și când scriu de bine – mi-au prins frica!

Le e frică pentru că eu mă trezesc de dimineață, mă spăl, zâmbesc, mă uit senin pe geam, apoi mulțumesc.

Le e frică pentru că nu au cu ce să mă sperie, cu ce să mă amenințe. Le e frică de faptul că nu pot să-mi ia canapeaua și biroul. Nu am casă proprietatea mea, nu am mașină. Nici măcar bicicletă, nici role, nici parfumuri scumpe.
Dar mă spăl des. Aștept să mă chemați prin Cișmigiu!

p.s. – mai avem cateva rude curate, poate ne strangem mai multi!

Distribuie acest articol Oficial Media
Share