Simboluri dâmbovițene pe meleaguri grecești

Profitând de lunga vacanță din preajma Paștelui, dar și de vremea relativ capricioasă din munții României, montaniarzii dâmbovițeni, grupați în jurul Asociației Chindia Jurasic Park, au programat o tură specială spre munții Pindului, aflați la granița Greciei cu Albania.

Calea de acces a fost cea clasică (Târgoviște – Giurgiu – Ruse – Plevna – Sofia – Kulata), iar traseul prin Grecia a urmat celebra Egnatia Odos, autostrada care leagă zona Salonic de insulele din vest, din Marea Ionică. Prima oprire a fost la Metsovo, denumire grecească a vechiului orășel Aminciu, o simbolică capitală culturală a aromânilor. În Grecia, aromânii se împart în mai multe grupuri, dintre care cele mai mari sunt: cea a grămuștenilor, cea a pindenilor și cea a fărșeroților. Primele două ramuri se autodenumesc armâni în timp ce fărșeroții se auto-denumesc rămănirumăniremeni sau chiar romăni. Toate cele trei ramuri sunt cunoscute de greci sub denumirea de Βλαχοι („vlahoi”). La pensiunea/hotelul la care am stat ne-am înțeles în limba română, iar toate clădirile/lucrurile din localitate aminteau de civilizația pietrei și a lemnului, existentă și în satele noastre de munte.

*VEZI ALBUM FOTO INTEGRAL PE PAGINA DE FACEBOOK OFICIAL MEDIA

În ziua a doua ne-am îndreptat spre Zagoria/Zagohoria-Ținutul din spatele munților, denumire dată de slavi acestei  regiuni muntoase. Prima localitate în care am poposit a fost Ioannina, centrul administrativ al provinciei Epir, o capitală aflată sub ocupație turcească mult timp, dar având facilități deosebite pentru satele din zonă. Fie asigurând oameni la grajdurile sultanilor, fie plătind bani, au reușit să păstreze credința creștină și au avut administrație proprie aleasă, la fiecare șase luni, dintre bătrânii satelor zagoriene. La Ioannina am vizitat cetatea turcească și inedita peșteră Perama, aflată pe coasta unui deal de pe malul lacului Pamvotis. Apoi, am intrat în zona satelor zagoriene. Sunt semnalate 46 de sate, iar ineditul zonei îl constituie casele construite în totalitate (inclusiv acoperișul!) din piatră. De asemenea, în zonă sunt peste 40 de poduri din piatră care poartă numele “sponsorului”, adică a unui localnic care s-a îmbogățit și a construit podul respectiv pe cheltuiala sa. Cu toate că am avut cazarea la Koukouli, în aceeași seară am ajuns la Monodendri pentru a vizita mănăstirea Agia Paraskevi, dar și pentru a găsi poteca de intrare în canion.

Obiectivul principal al turei noastre, canionul Vikos, a fost atacat a treia zi, dis de dimineață. Conform Guiness Book of World Records 1997, canionul Vikos a fost declarat cel mai adânc defileu din lume, adâncimea sa variind între 450 m și 900 m, iar lățimea între pereți atinge, uneori, chiar și 1100 metri. Am ales varianta clasică de parcurgere, intrând pe la Monodendri și, mergând în aval (cu toate că, foarte mult timp, am avut senzația că urcăm!) am ieșit după aproximativ 8 ore, pe la sătucul Vikos. Un traseu lung, parcurs fie pe poteci bine amenajate, fie pe marginea albiei seci, pe o căldură relativ mare (peste 20 de grade), care ne-a cerut lichide multe și energizante. Greu, dar frumos.

Am mai rămas în zonă încă o jumătate de zi pentru a vedea câteva din cele 45 de poduri de piatră, apoi am coborât spre Meteore. La întoarcerea prin Bulgaria, am trecut și pe la celebra Mănăstire Rila, o capodoperă de arhitectură, având începuturile în secolul X.

O tură plină, o etapă de antrenament pentru taberele acestui an sau pentru noile expediții externe, din programul TOP 27.

Președinte ACJP

Nicolae Posta

Comunicat de presă

Distribuie acest articol Oficial Media
Share