Simbolurile Târgoviștei, din nou, la înălțime!

Ca de obicei în ultimii 15-20 de ani,  montaniarzii dâmbovițeni grupați în jurul Asociației Chindia Jurasic Park au dus simbolurile Cetății Târgoviște, „la cote înalte”, fie din munții României, fie din munții Europei. După cum se știe, “dinozaurii” au inițiat în anul 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană, TOP 27, topul cuceririi celui mai înalt vârf / a celei mai înalte cote din fiecare ţară a Uniunii Europene. În anul 2013, odată cu intrarea Croației în UE, TOP 27 a devenit, pentru montaniarzi, TOP 28. Din cele 28 de vârfuri au fost cucerite până acum cele mai înalte cote din 21 țări, montaniarzii Asociației Chindia Jurasic Park ducând steagul străbunei capitale, alături de cele ale României și ale Uniunii Europene, pe „creste de poveste”.

*Vezi album foto pe pagina de facebook Oficial Media

În prag de sărbătoare, înainte de Zilele Cetății, în cadrul unui proiect finanțat de Primăria Târgoviște, un nucleu de expediționari a ajuns pe cel mai înalt vârf din Portugalia. Ca și în cazul Spaniei, caz în care cel mai înalt vârf – Teide – 3718 m, se află pe insula Tenerife din arhipelagul Canare și Portugalia are cel mai înalt vârf tot în afara zonei continentale, adică în arhipelagul Azore, pe insula Pico sau A Ilha Preta – Insula Neagră, datorită solului vulcanic.

Deși pare un vârf mic („numai” 2351 m, puțin mai mare decât vârful Baba Mare din Bucegii noștri), vârful Pico este un con vulcanic cvasi-activ, situat pe „dorsala atlantică”. Logistica alocată cuceririi acestui vârf a fost destul de complicată, cauzată atât de efectele post-pandemice (curse interne de avion mult mai rare, curse de ferry-boat anulate), cât și de potențiala schimbare a vremii de la o zi la alta.

După o primă aterizare la Ponta Delgada, capitală a Regiunii Autonome Azore și alocarea unei zile pentru acomodare, a urmat transferul, cu o cursă aeriană internă, spre insula Pico, insulă ce poartă numele acestui munte, a acestui con vulcanic. Ascensiunea propriu-zis a început de la altitudinea de 1231 m, unde există Centrul de informații turistice (Casa da Montanha), loc unde, contra unei taxe de 25 euro, se obține permisul de escaladare și se primește un locator GPS care trebuie folosit pe poteca spre vârf. În același timp, suntem avertizați asupra pericolelor din zonă și asupra obligativității respectării potecii (altfel, în cazul unui posibil accident, responsabilitatea rangerilor este minimă!). Ascensiunea pare ușoară, trece prin zone cu vegetație mixtă (arbuști montani-pajiște alpină), urcușul este plăcut în răcoarea dimineții. De pe la 1500 m în sus se intră în golul alpin, iar poteca urcă, fie sinuos, fie abrupt, pe clinuri de lavă întărită sau pe filoane de zgură vulcanică. Vremea este oscilantă, fie căldură uscată, fie cu stropi ușori de ploaie aduși de norii care se plimbă de pe o coastă pe alta a muntelui. La urcare ne întâlnim cu zeci de montaniarzi (de toate naționalitățile) care coboară deja de pe vârf. Urcaseră cu o seară înainte, au înnoptat în crater (verry cold by the night, ne-au spus ei!), iar în zorii zilei au urcat pe micuța platformă de pe vârf pentru a vedea răsăritul de soare și, implicit, umbra uriașă pe care conul vulcanic o lasă pe apele relativ liniștitului Atlantic.

După aproximativ 5 ore de ascensiune, ajungem la marginea craterului vulcanic, iar imaginea pare una din clasicul film numit „Întâlnire de gradul 3” – vârful conului ne apare brusc, ireal, aparent inaccesibil. Practic, în porțiunea superioară este un crater vulcanic cu diametru de aprox. 500 m și adâncime de aprox. 30 metri, iar în mijlocul acestuia, ridicându-se la 70 metri, este Piquinho sau Pico Pequeno (ambele nume înseamnă “vârf mic” în portugheză). Experiența căpătată de-a lungul timpului își arată roadele și, cu atenția necesară, reușim atingerea vârfului. Poze multe, gânduri către cei dragi și prudență maximă de-a lungul obositoarei coborâri (fiind zonă cu ceva grohotiș vulcanic, zgura respectivă era extrem de periculoasă pe pantele accentuate). La coborâre, reușita noastră a fost confirmată printr-o diplomă înmânată de rangerii Parcului Natural Pico. Echipa a fost formată din experimentații montaniarzi Nicu Posta, Nini Stan, Ileana Bocanciu, alături de un alt membru ACJP, un nou “camarad” de drumeții montane, Vali Stan. A fost un munte mic, dar greu. Frumos, interesant. Îi vom duce dorul!

“De peste mări și țări”, anunțăm o nouă reușită, un nou prilej de a transmite, la ceas de sărbătoare, gânduri calde:

La mulți ani, Târgoviște!

La mulți ani, târgovișteni!

Posta Nicolae

Preşedinte ACJP, coordonator proiect

Oana Grigore

”Oamenii ar vrea ca binele să li se întâmple, să li se ofere de-a gata, fără ca ei sa facă ceva pentru el. Ori așa ceva nu se poate! Nimic nu se face fără noi, fără participarea noastră. Starea de bine apare abia după ce am experimentat starea de rău. Abia după ce am văzut ce nu ne place, ce ne doare, ce ne face să suferim, abia atunci înțelegem că nu mai vrem și începem să ne căutam binele. Insă binele îl găsim doar în legatura noastră cu creatorul, cu Dumnezeu.” http://oficialmedia.com/de-ce-au-oamenii-nevoie-de-repere/

Distribuie acest articol Oficial Media