30/11/2020

Sunt profesor și am datoria să vorbesc!

M-am săturat!
M-am săturat să aud că sunt incompetentă.
M-am săturat să aud că nu știu să răspund nevoilor copiilor
M-am săturat să aud că nu știu să îi atrag pe elevi cu metode moderne.
M-am săturat să aud într-una că eu sunt vinovată pentru toate rateurile sistemului de învățământ și, implicit, ale societății românești.
M-am săturat să aud că școala românească nu este bună de nimic.

Primii pași ca profesor de România

Știu că nu vă place ce vă spun, dar am hotărât că este timpul să știți cam ce înseamnă să fii profesor în România.
Începi, de cele mai multe ori, într-un liceu pedagogic. Sute de ore de studiu de specialitate, sute de ore de practică pedagogică și zeci de proiecte de lecție trecute prin corectura profesorilor de pedagogie și practică pedagogică și a învățătorilor/educatoarelor (care nu iartă nicio greșeală).

Fiecare lecție înseamnă material didactic…mult material didactic. Și știți ce? Trebuie să îl confecționezi tu pentru că nu ai voie să îl folosești pe cel din școală/grădiniță. Totul se încheie apoteotic cu lecția/activitatea finală.

Apoi facultatea. Trei sau patru ani de studiu de specialitate plus orele modulului pedagogic.

Provocările profesiei de profesor în România

Dar partea cea mai grea acum începe, adică odată cu prima oră la catedră.
Începe pregătirea pentru definitivat, pentru titularizare, pentru gradul II, pentru gradul I. Încep inspecțiile, începe cursa după cele 90 de credite transferabile.

Dar nici măcar asta nu este partea cea mai grea. Când ajungi în școală/grădiniță te lovești de lipsa mijloacelor materiale, de neîncrederea și uneori, răutatea colegilor de catedră. Unii directori au tendința de a fi tirani cu cei tineri.

Constați că manualele nu sunt deloc ceea ce ar trebui și că nu ai nicio șansă să schimbi ceva pentru că tu nu ai niciun cuvânt de spus în acest sens.

Între timp mai descoperit birocrația din școală…tone de documente. Când întrebi la ce folosesc toată lumea ridică din umeri. Toate astea le faci în timpul tău liber.

Ce se vede din afară…și care este realitatea

Prietenii te invidiază că stai la școală între 16 și 25 de ore. Încetează cu invidia când constată că nu poți ține pasul cu programul lor de distracție pentru că ba ai de conceput teste, ba corectezi teze sau teste, ba pregătești materialul didactic pentru o lecție, ba ai de mers la un curs, ba ai ședință cu părinții, ba ai consiliu profesoral, ba pur și simplu ești o legumă și nu te poți ridica din pat.

Salariul este (mă rog, a fost până acum un an) unul de muncitor necalificat și trebuie să lucrezi extra pentru a trăi decent.

Și uite cum intri tu în gura societății care te acuză că nu îți faci treaba la școală pentru a-ți chema elevii la meditații. Dacă este profesor de muzică, desen, educatoare sau învățătoare…ai atâtea meditații de nu le faci față!

Între timp te-ai lovit de ura unei societăți care nu îți înțelege rolul și care se face că nu vede nimic din ceea ce faci tu în fiecare zi. Ești atacat din și de toate părțile: părinți, elevi, autorități și, uneori, ca să fie tacâmul complet, de către colegi.

Vocație sau profesionalism?

Când încerci timid să te aperi ești lovit în plex cu “vocația”.
Unde scrie că dacă ceri să îți fie respectată și apreciată munca nu ai vocație?
Unde scrie că vocația de a fi profesor este egal cu a fi bătaia de joc a tuturor (mai nou a ministrului tău care țipă la tine în fața elevilor tăi)?

Aș vrea să înțeleagă toată lumea că a fi profesor este o meserie ca oricare alta. E drept că implică o responsabilitate imensă, dar este o meserie pe care o poți face foarte bine și dacă nu ai vocație. Trebuie să fii un foarte bun profesionist.
A fi profesor înseamnă că stăpânești foarte bine materia pe care o predai.
A fi profesor înseamnă să cunoști foarte bine particularitățile de vârstă ale elevilor tăi.
A fi profesor înseamnă să fii prieten cu elevii tăi, dar până la o anumită limită. Cu cât elevul crește, cresc și limitele.
A fi profesor înseamnă să te impui, inclusiv în fața părinților.

Asta nu o poți face decât prin competență și având coloană vertebrală. Atunci când îți cunoști bine materia și profesia, ai toate argumentele pentru a contracara atacurile părinților și șefilor. Tot ce trebuie este să ai curaj să vorbești.

Dreptul și curajul de a vorbi deschis

Nu vă fie teamă dragi colegi să vă lăudați cu realizările voastre. Un elev care performează este și creația voastră. Performanța este un efort de echipă în care voi sunteți parte.
Când un elev eșuează nu este numai vina voastră. Și eșecul este rezultatul muncii de echipă.

Este clar că trebuie să ținem pasul cu vremurile. Este clar că trebuie să ne adaptăm. este clar că ceea ce mergea acum 50, 30, sau 5 ani, acum nu mai merge astăzi sau mâine. Dar nu trebuie să fim noi singurii care trebuie să facem asta. Întreaga societate, inclusiv autoritățile, adică reprezentanții ministerului trebuie să facă asta.

Nu este de datoria noastră să asigurăm baza materială necesară. Nu vă lăsați păcăliți de cele 0,5 puncte din fișa de autoevaluare pe care le primiți pentru sponsorizare. Este doar o soluție de avarie. Trebuie să facem exact ca celelalte categorii profesionale: să cerem! 

Să cerem respectarea Legii educației.

Să cerem reducerea efectivelor la clase și grupe.

Să cerem mijloace didactice moderne.

Să cerem protecție împotriva abuzurilor.

Să cerem debirocratizarea reală.

Să cerem o salarizare corectă.

Pentru că înainte de a ni se cere performanța, trebuie să avem mijloacele necesare pentru a face performanță. Nu poți face învățământ de secol XXI cu mijloace didactice de secol XX.

M-am săturat de toate reproșurile care ni se aduc, de nerecunoștința societății. Vreau să ni se recunoască valoarea și importanța.

Nu m-am săturat de copii și nici de profesia mea. Așa că…
Pentru binele elevilor, al părinților, al societății și al meu, voi vorbi. În fiecare zi până când voi fi auzită. Poate că în demersul meu nu voi fi singură.

Distribuie acest articol Oficial Media
Share