”Totul pentru ţară. Nimic pentru mine”

”Totul pentru ţară. Nimic pentru mine”, a fost crezul după care Regele Carol I a condus România. De numele primului rege pe care l-a avut România mare se leagă câştigarea Independenţei de stat, adoptarea primei Constituţii, făurirea statului modern român, dar şi construirea podului Anghel Saligny de la Cernavodă sau construirea primilor kilometri de cale ferată din România. Tenacitatea, sobrietatea şi rigoarea cu care a condus România vreme de aproape cinci decenii, i-au atras lui Carol porecla de ”Regele de oţel”.

În 1866 când Brătianu făcea demersuri pentru aducerea unui rege străin pe tronul românesc, Carol avea 27 de ani şi era un militar de succes. Se născuse în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al principesei Josephine, fusese şcolit la Dresda şi mai apoi la şcoala de cadeţi din Munchen. În 1857 era locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. Participase ca voluntar în armata Prusiei. În 1866, avea grad de căpitan.

A intrat în ţara pe care avea să o conducă vreme de 48 de ani pe la Drobeta Turnu Severin. Calea lui Carol spre Bucureşti, rămasă în istorie drept ”drumul lui Carol” a însemnat un traseul prin Horezu, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte. A intrat în Bucureşti pe 10 mai 1866 pe la podul Mogoşoaiei, întâmpinat de primarul Bucureştiullui, Dimitrie C Brătianu care i-a înmânat cheile oraşului. În aceeaşi zi a depus jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropolie: ”Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”.

„Jur!” a fost primul cuvând rostit în limba română de principele Carol. În momentul depunerii jurământului, tânărul domn a mai spus: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român! Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.

Imediat după instalarea sa pe tron ca domn al ţării, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri, condus de Lascăr Catargiu. Prima misiune a fost elaborarea unei noi Constituţii care să facă din România un stat democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală şi prima Constituţie a României a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Elaborată după model belgian, prima Constituţie a României proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. România devenea astfel o monarhie constituţională.

Primii ani de domniei ai tânărului principe străin n-au fost scutiţi de probleme. Domnitorul Carol venise într-o Românie cu o viaţă politică agitată, pe un fond de instabilitate guvernamentală, din cauza luptelor din conservatori şi liberali. De la venirea lui, mai 1866, până în martie 1871, România a schimbat nu mai puţin de 10 guverne şi au avut loc peste 30 de remanieri. Ca să stârpească duşmănia dintre partide despre care Carol credea că ”domnesc” cu adevărat în România, domnitorul a vrut să modifice Constituţia pentru a-şi lărgi prerogativele şi a restrânge anumite libertăţi guvernului. În faţa opoziţiei întâmpinate în problema modificării Constituţiei din partea noului Guvern condus de Ion Ghica în 1870, Carol a ameninţat cu abdicarea.

Până la urmă Carol nu a abdicat şi câţiva ani mai târziu, în 1877 avea să scrie cea mai importantă filă din istoria României moderne: cucerirea Independenţei de stat. Pe fondul izbucnirii războiului ruso-turc, liderii români au semnat un tratat cu Rusia, prin care li se permitea trupelor ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, ruşii obligându-se să respecte integritatea existentă a României. În ziua începerii războiului, 12 aprilie 1877, turcii au bombardat localităţile româneşti de la Dunăre. A urmat riposta armatei române, rafale de tun despre care Carol I spunea: „Asta-i muzica ce-mi place!”.

Pe 9 mai 1877, ministrul Mihail Kogălniceanu rostea în Parlament celebrul discurs prin care se proclama Independenţa României.

La data de 10 mai, Independenţa a fost proclamată în Senat, iar declaraţia de Independenţă a fost promulgată de Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. A urmat Războiul de Independenţă, Carol I fiind cel care a condus armata română spre victorie. Vitejiile lui Carol din război au fost descrise de mari scriitori şi poeţi ai vremii. ”Domnitorul a plecat la tabără îndata ce s-a auzit ca ruşilor le merge rau cu războiul si că li s-a pus Osman Pasa de-a curmezisul în drum. La tabăra de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase săptămâni. Nu s-a mai întors acasa, dupa căderea Plevnei, El a fost între oştenii sai şi a îndurat neajunsurile şi greutatile războiului douazeci şi şase de săptămani, fără întrerupere. Mai bine de jumatate de an a zăbovit pe câmpiile de lupta, bătut de ploi şi de vânturi, si primejduindu-şi viaţa pentru binele ţarii”, scria despre Carol I George Coşbuc.

După victoria din Războiul de Independenţă Carol a devenit Rege al României. Coroana de oţel pe care a purtat-o la încoronare a fost făcută din metalul obţinut de la unul din tunurile tuceşti capturate la Griviţa pe 30 august 1877. Un an mai târziu, Regele Carol a reuşit să redea României Dobrogea. În 1913 a câştigat şi Cadrilaterul.

O personalitate rece, calculată, un militar sobru şi un om singuratic. Aşa este descris regele de soţia sa Elisabeta în memorii şi în evocările oamenilor politici ai vremii. Regele se comporta ca un militar german. Când saluta miniştrii le întindea doar un deget, iar privilegiaţii se bucurau de două degete drept salut.

La venirea lui Carol în ţară, România nu avea niciun kilometru de cale ferată. La moartea lui, exista o reţea de cale ferată de 3.800 de kilometri. Sub Carol au fost create Academia Română şi Banca Naţională a României. Tot Regele Carol I a creat moneda denumită leu.

De numele lui Carol se leagă construirea celui mai lung pod din Europa -podul de la Cernavoda care a purtat iniţial numele regelui. Portul Constanţa şi castelul Peleş intră tot în moştenirea regelui.

A murit la vârsta de 75 de ani, pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, fiind înmormântat la Curtea de Argeş. În testamentul său a cerut urmaşului Ferdinand să ducă mai departe crezul după care a condus România vreme de 48 de ani:

”Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:”Totul pentru Ţară, Nimic pentru mine”.