25/10/2020

Tristețea ne marchează negativ viața

„Rănile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea că se acoperă, dar nu se închid; mereu dureroase, mereu gata să sângereze când le atingi, ele rămân în inima vii și deschise.”                    Alexandre Dumas

Tristețea, un sentiment neplăcut

Privesc în jurul meu și văd toată tristețea zilei ploioase de toamnă pe chipurile celor din jurul meu.

De două zile plouă. Ploaie rece de toamnă. Nori cenușii, întunecați, aproape negrii amenință tot ce aduce aminte de vară. Dar nu natura este ceea ce mă sperie, deși eu sunt dependentă de soare, ci tristețea oamenilor.

Cel mai adesea, percepem tristețea ca pe un sentiment nedorit, profund. Nimănui nu-i place să fie trist, pentru că tristețea este greu de suportat și de gestionat. Totuși, viața fără tristețe nu există.

Tristețea poate îmbrăca multe forme, dar intensitatea și modul de reacție sunt personale, diferite de la om la om.

După o perioadă de tristețe mai lungă poate schimba tot: percepția realității, modul de a relaționa în familie și în afara ei, perspectivele, planurile.

Tristețea poate fi molipsitoare, iar, daca persoana tristă persistă în atitudinea deprimantă, grupul în care este va fi molipsit de această tristețe.

Tristeți și…tristeți

Cred că asta se întâmplă cu oamenii în ziua de azi. Își transmit tristețea unul altuia, după care se izolează în lumea lor până când încet, încet sunt eliminați din grupuri și devin niște singuratici. Tristețea se adâncește, devine tot mai apăsătoare și dureroasă.

Există însă tristeți calde, visătoare sau altfel spus melancolii și nostalgii. Ele pot fi provocate de amintirea unor oameni, locuri sau lucruri dragi din trecut, la care nu mai avem acces fiindcă timpul s-a dovedit nemilos. Dar asta nu înseamnă că nu ne amintim cu drag de ele.

Mai există acele tristeți blânde care ne însoțesc toată viața, neprovocate de nimic. Nu știm de unde ni se trag, dar fiind prin natura noastră melancolici suntem tentați să vedem numai partea goală a paharului.

Să fugi de singurătate și să te refugiezi în iubire este, într-adevăr, o evadare admirabilă. Viața noastră capătă culoare şi profunzime doar prin prisma altora.  și în prezența altora. Așa putem justifica nevoia permanentă de legături cu alte ființe, de regulă acele ființe care sunt alături de noi când suntem triști.

Este important să recunoaștem tristețea. Tendința de a ne concentra pe alte aspecte ale vieții, de a ignora tristețea ne împiedică să găsim modalități de a ne recupera afectiv. De cele mai multe ori, primul răspuns al nostru la pierdere este furia, însă nu întotdeauna o recunoaștem sau o exprimăm. Tot așa primul răspuns la tristețe este de cele nai multe ori refugiul în sine. Pentru a ne elibera de ea ar trebui să o exteriorizăm.

Nu lăsați tristețea să vă copleșească!

Tristețea ne închide în noi, ne îngroapă în tăcere. Bucuria nu este bucurie dacă nu este exprimată, dacă nu ne face să o strigăm în gura mare. Desigur, varianta ideală este undeva la mijloc. Maturizarea emoțională înseamnă să ajungi să-ți poți interioriza bucuria și exterioriza tristețea. Fericirea îi determină pe majoritatea oamenilor să strige în gura mare, să se adune la un loc cu alții. Tristețea ne face să ne ascundem, să nu mai vorbim cu nimeni, să nu mai vedem pe nimeni.

Nu lăsați tristețea să vă copleșească!

Nu transmiteți tristețea celor din jur.

Vorbiți despre tristețile voastre cu cei dragi și importanți pentru voi.

Transformați tristețea sufletului în bucuria încrederii în omul de lângă voi.

Distribuie acest articol Oficial Media
Share