Turma nu o să vă urmeze, cât ar fi ea de rătăcită!

Caut să înțeleg pentru ce avem nevoie de război. Să înțeleg pentru ce căutăm gâlceava cu lumânarea. Și deși străduiesc, nu pot să ies lămurită din dilema asta, ba mai mult, o contracarez: NU! Nu de război avem nevoie pentru a fi pace, pentru că de pace-înțelepciune avem nevoie spre a stârpi războiul.

Oamenii ar vrea să se bucure tihnit de puținul lor, de sărăcia lor curată, dar tot ei, nevinovați, sunt somați pe tot felul de căi, una (și în forță) fiind mass media, că trebuie să uite de tihnă. Treceam oripilată pe lângă niște monștrii ce nu știu ce legătură au cu bunul simț și cu firescul (imagini din Carrefour -Orhideea, București) și nu înțelegeam de ce mi se schimbă brusc starea de spirit: Ce aveți cu noi?! Cu ce v-am greșit?!

Aș putea să cred că aceste arătări fioroase ne induc o stare de bine, de confort lăuntric, dar mai degrabă simt că terapie de șoc ni se administrează din nou în supradoză. Deși mă tot amăgesc că ni se vrea binele, totuși nu rezultă din cele ce le văd în jur. Cum să nu fugi mâncând norii de realitatea asta dezmembrată, dezaxată, frivolă sau dacă nu agresivă, caustică?!

Oamenii de bun simț se refugiază în biblioteci, în saloane de pictură, în săli de concert ori de teatru. Dar tentaculele agresivității pătrund conștiincios și acolo. Ne îndreptăm spre viitor, dar noi îl făurim așa cum o facem: activ, sau fiind pasivi la ce ne servesc ceilalți, mai prolifici. E aberant să nu ne pese de oameni într-atât încât nu doar să îi ajutăm să moară neavând grija lor, dar mai mult, forțându-le imaginația să vadă „iadul” de vii. Aceste „creații” sunt făurite de monștrii, căci lor le aparțin, iar pe noi nu ne ajută să trăim mai bine, mai viguroși la minte și la trup. Ele sunt chipul apocalipsei care depinde de noi să nu ne treacă pragul.

Avem liberul arbitru a suta mia oară: omenirea poate sări în aer la un scăpărat de chibrit, dar putem totuși să alegem să ținem unii la alții dacă nu neapărat să ne iubim. Putem să alegem să sărim în ajutorul celui ce ne strigă, să alegem să iubim și iertăm, să iertăm și uităm.

Cotidianul este plin de monstruozități. Desenele animate pentru copii oripilează până și adulții, cât despre copii, le pângăresc și modifică malefic imaginația. Ei se bucură, nevinovații, că asta știu, bucuria, dar se aleg cu răni pe trupul lor sufletesc inocent. Dar despre ce inocență mai vorbim?!

Nu demult am surprins niște copii jucându-se de-a războiul, și dintr-o dată am devenit eu însămi agresivă cu ei doar pentru că îi vedeam înarmați. Ei, cu candoarea lor copilărească, mi-au spus așa de firesc: „sunt doar niște jucării, doar ne jucăm.”

Unde vreți să ajungeți cu politica înarmării, mutanți genetici?

La ce vă ajută să nimiciți totul?!

Turma nu o să vă urmeze, cât ar fi ea de rătăcită!

(Dana Staicu -19 februarie 2018).

Dana Staicu

Absolvent Liceu de Arhitectură și Sistematizare- București- 1986;
Absolvent Școala Postliceală Sanitară-FUNDENI- București- 2009;
Scriitor, artist, autodidact.

Distribuie acest articol Oficial Media