Viaţa din Pompeii, îngheţată în timp sub grămezi de cenuşă

O zi de august din anul 79 d.Hr. a început la fel ca oricare alta în oraşul Pompeii. Localnicii erau angrenaţi în diferite acţiuni, unii se aflau la băile publice, alţii la Forul Roman ori participau la recondiţionarea oraşului, atât de des deranjat de mişcări seismice. Cei înstăriţi sau proveniţi din Roma, care deţineau în Pompeii vile şi case de vacanţă, se relaxau în interior. În primele ore ale după-amiezii, oraşul a fost zguduit de ceea ce iniţial părea un cutremur.

Norul de cenuşă de deasupra muntelui Vezuviu a fost semnalul de alarmă care a convins cetăţenii să părăsească imediat locuinţele. Muntele nu era altceva decât un vulcan activ care tocmai a erupt.

Totuși, unii oameni au rămas în oraș

Pliniu cel Tânăr, care a urmărit erupția de peste golful Napoli, a comparat acest „nor de dimensiuni și aspect neobișnuite” cu un pin care „s-a ridicat la o înălțime mare pe un fel de trunchi și apoi s-a desprins în ramuri”. (Astăzi, geologii se referă la acest tip de explozie vulcanică ca o „erupție plinică”).

Orașul roman antic Pompei a fost situat în ceea ce este acum regiunea Campania din Italia, la sud-est de Napoli. Se afla la baza de sud-est a Muntelui Vezuviu. A fost construit pe un pinten format dintr-un flux de lavă preistoric la nord de vărsarea râului Sarnus (modernul Sarno). Pompeii a fost distrus de erupția violentă a Muntelui Vezuviu la 24 august 79 e.n.

Pentru cei care au rămas în urmă în Pompei, Herculaneum și alte orașe, condițiile s-au înrăutățit în curând. Pe măsură ce cădea din ce în ce mai multă cenușă, aceasta a înfundat aerul, îngreunând respirația. Clădirile s-au prăbușit sub acoperișuri supraîncărcate. Totuși, unii oameni au rămas în oraș, acum acoperit de câțiva metri de cenușă.

Apoi, în dimineața zilei următoare, un „flux piroclastic” – o explozie de 100 de mile pe oră de gaz supraîncălzit și rocă pulverizată – s-a revărsat pe marginea muntelui și a vaporizat totul și pe toți cei care i-au fost în cale. Până la sfârșitul erupției Vezuviului, în a doua zi a erupției, Pompeii a fost îngropat sub milioane de tone de cenușă vulcanică.

Viaţa din Pompeii, îngheţată în timp sub grămezi de cenuşă

Poate nu au înţeles pericolul, au stat lângă rudele care nu aveau condiţia necesară să fugă sau nu voiau să lase în urmă bunurile strânse într-o viaţă. În anul 1748, arheologii au reconstituit peisajul urban, recuperând de sub cenuşă şi cadavrele locuitorilor care nu au părăsit oraşul Pompeii. Majoritatea clădirilor orașului erau intacte, iar obiectele de zi cu zi și bunurile de uz casnic încă mai împânzeau străzile. Cenușa vulcanică sub formă de pulbere care a îngropat Pompeiul s-a dovedit a fi un excelent conservant.

Aproximativ 2.000 de localnici au murit în oraș, dar erupția a ucis în total până la 16.000 de oameni în Pompeii, Herculaneum și în alte orașe și sate din regiune.

Trupurile bărbaților, femeilor, copiilor și animalelor au fost înghețate chiar acolo unde căzuseră – multe dintre cadavrele descoperite mai târziu încă țineau obiecte de uz casnic valoroase pe care speraseră să le ducă în siguranță din oraș. Unele cadavre au fost găsite cu brațele înfășurate în jurul copiilor sau al altor persoane dragi.

Săpăturile din Pompeii, care se desfășoară de aproape trei secole, continuă și astăzi. Întregul sit a fost declarat Patrimoniu Mondial UNESCO. Fascinaţia turiştilor şi cercetătorilor este ultimul tribut adus celor care şi-au pierdut viaţa acum 2000 de ani, când oamenii nu aveau ştiinţa necesară să prevină o astfel de catastrofă.

Lorena Iordache

„O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a transformat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.”

„Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă stăruinţa superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

― Albert Camus, „Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd.”

Distribuie acest articol Oficial Media