20 decembrie – Ziua de Ignat – tradiții și obiceiuri

Ritualul sacrificarii porcului in preajma sarbatorilor Craciunului, aminteste de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) in perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Intr-un moment cum este cel de la cumpana dintre anul vechi si anul nou, se sconta pe functlia regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, ce moare, o noua viata se infiripa, aceea a noului an. Si aceasta, pentru ca sacrificiul, ca moarte violenta, lasa liber energiile vitale neconsumate. Din aceste energii neconsumate, cel sacrificat putea reveni la viata, putea renaste.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul taierii porcului din ziua de Ignat își află rădacinile în tradițiile antichității romane. Lumea romana practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reinviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi și anul nou. Este însa vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra inițial anul nou în lumea romana: începutul primăverii, al semănăturilor, la sărbatorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

Sacrificiul sângeros al porcului, substitut neolitic al spiritului grâului, în ziua de Ignat, este o practică preistorică, care a supravieţuit până astăzi . Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea şoriciului pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică a cadavrului), ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, cântecele şi prepararea leacurilor, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formulele magice sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale unui mare zeu preistoric. Se spune că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeităţii solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se fac sacrificii animaliere.

În tradiţia poporului român, sângele porcului revigorează Soarele care dispare. Începând cu echinocţiul de toamnă, oamenii observau cum Soarele intră într-un aparent proces de dispariţie, consecinţa directă fiind micşorarea duratei zilei şi răcirea vremii; oamenii comunităţii tradiţionale credeau că trebuie să intervină în ajutorul astrului ceresc înainte ca acesta să dispară, momentul hotărâtor pentru acordarea ajutorului fiind plasat în preajma solstiţiului de iarnă, adică atunci când este cea mai scurtă zi din an. Ei bine, românii au decis să ajute Soarele, nu întâmplător, prin sacrificarea porcilor în cinstea zeului Saturn, sângele porcilor trebuind să întărească Soarele slăbit de efortul pe care-l depusese peste an. Aşadar, porcul sacrificat ritual la Ignat (din latinescul ignis – foc!) nu era altceva decât o întruchipare zoomorfă a Soarelui.

În vechiul Egipt, deşi porcul era considerat un animal dezgustător, oamenii îl jertfeau şi îl mâncau, ritual în cinstea zeului Osiris, într-o anume zi din an. Obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile şi în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnali, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consuma la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou. În ceea ce priveşte legăturile cu mitologia orientală, sărbătoarea Ignatului este considerată vechea sărbătoare a zeului hindus Shiva, zeul soarelui. După apariţia creştinismului, Biserica a suprapus praznicul Sfântului Ignatie Teoforul peste această tradiţie populară, a cărei forţă se manifestă şi astăzi cu putere.

În tradiţia poporului român, porcul de Crăciun se sacrifică în ziua de Ignat, zi de care se leagă o serie de credinţe, practici şi obiceiuri care diferă de la o zonă la alta a ţării. Se spune că în noaptea dinaintea Ignatului, porcul îşi visează cuţitul sau se visează cu mărgele roşii la gât. Sfântul Ignat se arată porcilor şi le spune că au să moară pentru că el ia sufletele porcilor. De acum încolo, porcii nu se mai îngraşă, întrucât ştiu că vor muri. Din bătrâni se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul. Aceasta este perioada denumită de gospodari “tăcerea porcului”. La tăiatul porcului nu trebuie să fie de faţă oameni miloşi, pentru că porcul moare greu, iar carnea lui nu mai este bună. Pentru a decurge “ca la carte”, sacrificiul porcului trebuie făcut numai de persoane specializate şi care nu scrâşnesc din dinţi pentru că doar astfel, “carnea va fierbe bine”.

În desfăşurarea obiceiului sacrificării porcului, în trecut se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificiul nu era început înainte de ivirea zorilor şi nici nu poate depăşi apusul soarelui. El trebuie să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina poate ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, care ar încerca să anuleze virtuţile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu agheasmă sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate. După ce animalul era sacrificat, iar carnea sortată, avea loc un al doilea act ceremonial: împărţirea pomenii porcului. Cei care au ajutat la tăiatul porcului sunt “omeniţi” cu acesată pomană. Prin tradiţie, ea se oferea împreună cu o lumânare aprinsă, celor care au ajutat la tăierea porcului, ca şi săracilor. Din restul cărnii se preparau produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: cârnaţi, tocătură, piftie, tobă, caltaboşi, carne friptă. Totodată, o parte din carne se conserva pentru a fi consumată peste an.

La tăierea porcului nu trebuia să asiste niciun milos, existând credinţa că porcul murea cu greutate, iar carnea nu va mai fi bună; se spunea chiar că cei care văitau porcul îl supărau pe Dumnezeu! După ce porcul nu mai mişca, se făcea o tăietură în chip de cruce, la ceafă, peste aceasta punându-se sare, spunându-se că numai aşa sufletul porcului va ieşi din cap. După tăiere, copiii mici erau suiţi pe animal, ca să fie sănătoşi peste an. Sângele se aduna într-un castron cu mei şi se usca, fiind folosit la tratarea a diferite boli. În alte părţi se obişnuia ca, după ce era gata de pârlit, să se pună un ţol peste porc şi să se suie pe el cei mici şi să se veselească ca să fie mâncat porcul cu poftă. Tot atunci se ia başica porcului şi se pun graunţe în ea după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face başica, atata veselie şi bucurie va fi în casă. Mai există câteva credinţe străvechi, care însoţesc tăierea animalului. Astfel, se spune că, atunci când tai porcul, trebuie să zici “Ignat, Ignat / Porc umflat”. Un obicei este acela ca după tranşarea porcului să se caute să se vadă dacă în inimă este sânge rămas şi închegat, căci dacă da, asta înseamnă că proprietarul va avea noroc la bani. Dacă cei săraci nu au un porc, trebuie să taie alt animal sau o pasăre, căci se spune că dacă vei vedea sânge curgând iţi va merge bine. Se mai spune, de exemplu, că e bine să vezi sânge de porc negru, să te ungi cu sânge pe obraz, ca să fii ferit de vărsat şi să fii roşu în obraz şi sănătos în anul care vine. Cine nu aude la Ignat porc tăindu-se e bine să-şi înţepe degetul cu un ac, ca măcar să vadă sânge. Când se taie porcul, e bine să se dea de pomană o strachină plină cu făină şi o mână de sare, ca să nu se îmbolnăvească porcii rămaşi în viaţă. În unele locuri, pentru a nu se strica sămânţa porcului din gospodarie, femeile înmoaie în sânge un smoc de păr din coada animalului şi îl pun la păstrare.

O altă credinţă spune că în noaptea dinaintea Ignatului vrăjitoarele umblă să ia belşugul casei, de aceea se presară mei şi sare împrejurul ei, al hambarelor şi al curţii. Unele organe, cât şi părţi din carnea animalului sacrificat sunt folosite în tratarea unor boli, atât la om, cât şi la animale, în practicarea magiei şi a unor vrăji. Despre ficatul porcului se spune că este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mancare. Sângele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii cand se sperie sau când au guturai. Părul de porc se păstrează şi cu el se afumă copiii atunci când se crede că sunt deochiaţi. Cu el se afumă şi adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor salbatice. Untura este folosită pentru tratarea durerilor produse de reumatism sau pentru tratarea unor boli la ovine, porcine şi bovine. Vrăjitoarele gătesc untura porcului tăiat la Ignat pentru descântece de dragoste şi alte farmece. Untura porcilor negri este utilizată la vrăji, descântece şi leacuri. Copitele sunt folosite în practicarea magiei negre, descântece de dragoste şi farmece. De asemenea, untura este folosită pentru ungerea morţilor bănuiţi că ar fi strigoi, pentru a împiedica întoarcerea acestora printre cei vii. De Ignat se fac şi previziuni meteorologice, prin cercetarea splinei animalului. Daca splina este groasă, înseamnă că iarna este grea.

Conform rânduielii tradiţionale, tăierea porcului era singura activitate permisă a se desfăşura în ziua de Ignat. Se credea că prestarea oricărei alte munci, precum spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei atrăgea după sine pedepsirea celor care se făceau vinovaţi de încălcarea normelor sărbătoririi. Daca cineva lucra în ziua de Ignat se spunea că va cădea bolnav şi va avea convulsii, la fel ca porcul când este tăiat. Femeile însărcinate respectau cu stricteţe interdicţia de a lucra, de teamă să nu nască copii cu infirmităţi sau labili psihic. Măsurile punitive (căzături, opărit, dureri ale membrelor inferioare), aplicate celor consideraţi ca vinovaţi de nerespectarea interdicţiilor, erau atribuite unei divinităţi răzbunătoare, ce patrona sărbătoarea: Inătoarea. Se spunea că Inătoarea era o femeie bătrână, urâtă, lacomă şi cu apucături de căpcăun.

În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toţi membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie şi joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.

Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului. În unele regiuni chiar şi gospodăria este sfinţită înainte de sacrificare. Se spune că femeile nu au voie să participe la tăierea porcului nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaţilor, deoarece, fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.

După sacrificare, porcul este spălat şi se rostesc cuvintele: ”Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat.

Ion Creangă povesteşte în ”Amintiri din copilărie” despre acest moment: “La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca…”

Femeia, de obicei, se ocupă de împărţirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii cu cuţitul pe fruntea animalului zicând: ”Doamne ajută să-l mâncăm sănătoşi” şi termină de tranşat porcul. Se pune deoparte carne pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la ”pomana porcului”. Picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul ştie să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice naţie din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi şi coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră şi slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toţi vor degusta la masa din ziua Naşterii Domnului. După tranşarea şi sortarea cărnii, gospodina casei pregăteşte o masă, numită tradiţional “pomana porcului”, pentru toţi oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, de tuci, se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face şi o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toţi mesenii şi, în mijlocul mesei, pune şi un castron cu murături. De obicei, masa se aşază în curte, în faţa casei, se mănâncă în picioare şi, alături de mâncare, se bea ţuică fiartă. ”Pomana porcului” se împarte comunităţii, săracilor, dar mai mult apropiaţilor. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele şi adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii. Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului,  dar uneori obiceiurile şi tradiţiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite,  nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.

Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: cârnaţi, piftie, tobă, caltaboşi, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineaţa de Crăciun, o parte din ele sunt împărţite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morţii familiei.