De la psihologul clinician la psihoterapeutul umanist

Majoritatea românilor pot deja să facă diferenţa între psiholog şi medicul psihiatru. Pe care adesea îi confundau. Însă când vine vorba de psihologii cu abordări diferite, confuzia e totală. Psihologii erau, după absolvirea facultăţii, clinicieni din start. Adică aveau ca şi principală competenţă evaluarea psihologică, testarea şi diagnosticarea PACIENTULUI, pornind adesea de la ideea preconcepută că există o afecţiune, şi că psihologul are ca rol principal să pună diagnosticul corect. Azi psihologii au de ales între mai multe competenţe, specializări, formări complementare şi o perfecţionare continuă pe întreaga durată profesională (care e obligatorie). Dintre care doresc să amintesc doar formarea în psihoterapie. Care are, la rândul ei, mai multe orientări.

  Orientarea umanistă din psihoterapie, pe care o descriu aici,  este destul de diferită ca abordare comparativ cu partea clinică a psihologiei. În primul rând, persoana care doreşte o terapie are statutul de CLIENT. Nu de pacient! Poate decide oricând cu cine alege să lucreze, poate să schimbe terapeutul dacă simte o incompatibilitate de opinii, şi poate să renunţe la terapie în orice moment. Iar atitudinea terapeutului este de EGALITATE faţă de client, acesta fiind în egală măsură implicat, şi la fel, de responsabil de rezultatele terapiei.

În psihoterapia cu abordare umanistă nu se porneşte de la diagnostic, de la etichete, ci de la ideea că fiecare om are calităţi, are o parte pozitivă, şi că e chestiune de timp ca acestea să poată fi descoperite şi scoase la lumină, iar ajutorul unui psihoterapeut are doar rolul de ghid. Acesta este nondirectiv. Nu dă sfaturi clientului, şi nici nu impune acestuia ce şi cum să gândească. Porneşte de la ideea că el, clientul, deja ştie, în mintea sa subconştientă, exact ce e mai potrivit pentru viaţa lui, având doar ezitări în a descoperi, ascunse undeva  în interiorul lui, talentele lui latente.

În acest fel, clientul începe un proces de autoobservare, de autoanaliză, de căutare a unor noi sensuri ale vieţii. Începe să descopere, să scoată la lumină din străfundurile minţii inconştiente, unele pasiuni de mult uitate, dorinţe reprimate, sentimente negative camuflate, şi poveri tot mai greu de purtat, care odată eliberate, se evaporă treptat, pierzându-şi puterea. Împreună cu psihoterapeutul, ghidat de acesta, clientul învaţă să elimine blocajele mentale subconştiente, să elimine tiparele mentale negativiste sau limitative, să observe şi apoi să elimine gândirea catastrofică sau generalizantă (de tipul: toate firmele o duc foarte greu, criza afectează pe toată lumea).

În timp de câteva luni, după o oră de muncă în fiecare săptămână, măştile sociale şi tiparele învechite, iraţionale sau disfuncţionale ale clientului ies la lumină, unde se topesc! Sau după cum spunea un mare filozof: Lumina soarelui este cel mai bun dezinfectant.

Şi clienţii (nu pacienţii!) devin tot mai selectivi, mai pretenţioşi, cu standarde tot mai ridicate. Consilierea de scurtă durată, de o oră sau două, făcută o singură dată, cu sfaturi şi indicaţii părinteşti, de genul „nu mai fuma, nu te mai certa, fii mai calm” a psihologului clinician clasic nu mai este apreciată.

Problemele ascunse în adâncurile minţii subconştiente nu se rezolvă nici prin voinţă, şi nici prin impunerea din EXTERIOR a unor norme mai severe! E nevoie de o adevărată reprogramare a minţii, făcută treptat, în timp, de o muncă ÎN ECHIPĂ, clientul fiind un adevărat coterapeut, implicat total în propriul proces de autovindecare. Pe care mai degrabă metodele umaniste, care presupun o cooperare armonioasă dintre terapeut şi client, o pot activa eficient.

Daniel Moiș- life coach si trainer

Daniel Moiș

Distribuie acest articol Oficial Media