Primul pas către Calea împăcării și a împlinirii

Deseori suntem supusi stressului cotidian tocmai pentru ca incercam sa gasim binele dincolo de fiinta noastra, pentru ca avem asteptari de la ceilalti si pentru ca necunoscutul il tratam ca pe un element negativ.

Primul pas catre o cale a impacarii, a implinirii

Noi nu vom fi capabili niciodata sa cunoastem multitudinea de solutii, iar pentru inceput constientizarea ca nimeni nu poate fi in locul nostru si noi nu putem fi in locul nimanui, are ca rezultanta faptul ca tot ceea ce avem nevoie se afla deja in noi insine. Acesta este primul pas catre o cale a impacarii, a implinirii.

Nesiguranta si spaima incep sa dispara odata cu perceptia sinelui complet si complex, cel care detine toate instrumentele trairii in armonie cu universul. Sinele se comporta ca un ucenic care invata rand pe rand sa (se) foloseasca (de) tot ceea ce i-a fost oferit de catre maximul imaginabil, de catre Dumnezeu.

Printre noi se afla elevi codasi dar si eminenti, de noi depinde cand incepem sa invatam, cat suntem de interesati sa ne autocunoastem si cand iesim din stadiul de ucenicie pentru a trai pacea si bucuria maestrului.

Calea împăcării și a împlinirii

„Suntem eroii din povestea noastră.

Scrisă de noi, de ceilalţi şi de Dumnezeu.

Indiferent de rol, rămânem stăpânii neîncoronaţi ai scenei. Dramă sau comedie, spectatorii aplaudă în picioare, finalul fericit sau tragic.

Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.

Uneori poţi avea „mult” fără să realizezi cât de „puţin” ai.

Într-o singură zi strigi speriat: „am pierdut tot!”.

Urli, cazi, te târăşti. O oră, o săptămână, apoi îl vezi pe Dumnezeu şi simţi că eşti viu. Îţi aminteşti exerciţiul de supravieţuire. Exerciţiul pe care îl aplicai în sălbăticie. Deja, dacă EŞTI şi EŞTI împreună cu EL, CEL care a creat restul câte te înconjoară, îţi dai seama că ai TOTUL.

Te pipăi, atingi pământul, te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar şi eşti fericit că nu ai pantofi.

Desculţ, păşeşti întotdeauna cu grijă să nu striveşti furnica şi firul de iarbă.

Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.

„Acasă” începe să fie libertatea pe care ţi-au dat-o „prietenii” atunci când te-au vândut şi-au fugit.

„Acasă” începe să fie omul în care nu credeai, dar acum ţi-a întins mâna.

Când nu mai ai nimic, abia atunci ai totul. Fiindcă ceea ce era din belşug nu valora nimic.

Acum nu te mai risipeşti în „prea multe”, iar inima ţi-e liniştită şi plină de iubire. Exerciţiul de supravieţuire printre oameni este bucuria cu care-i priveşti.

Nu te interesează haina ta ponosită şi faptul că nu ai casă, atâta vreme cât te simţi acasă.

„Acasă” înseamnă să nu judeci istoria oamenilor şi să-i iubeşti pe ei şi lumea lor. Cu un zâmbet şi-o mângâiere, tu, cel fără nimic, poţi încălzi sufletul celor ce sunt. O … abia atunci ai ajuns acasă, acolo se numeşte „acasă”!

Acolo unde omul în care nu credeai, se-aşază desculţ lângă tine!

Suntem eroii din povestea noastră. Actori pe scena vieţii. Nu există drame decât în primul act, căci piesa nu e la final. Pe acesta din urmă continuăm să-l scriem.Piesa supravieţuirii este povestea celui mai bogat om, iar averile lui sunt Legile Universului şi IUBIREA nemărginită.

Când nu mai ai NIMIC şi casa ta nu mai înseamnă „acasă”, „acasă” a devenit Dumnezeu, iar Dumnezeu e TOTUL!”

*Fragment din volumul „TEHNICI DE SUPERVIETUIRE”, 2013 – Cristi Iordache

Carmen Tănase – ”Stăm ca niște momâi și așteptăm ce?

”Membrii neproductivi vor fi vizați pentru eliminare” (Patrick Wood) – IoB, Internetul Comportamentului

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri „…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media