Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

Axel Pons a renunțat la bani și faimă pentru o călătorie spirituală desculț

Sunt oameni care pleacă departe ca să câștige. Axel Pons a plecat ca să piardă. Pe rând și cu smerenie: identitate, trecut, privilegii, nume, chip, siguranță. A renunțat nu la ce era greu, ci exact la ce părea plin de sens pentru ceilalți, dar nu și pentru el. Și, din acea despuiere, s-a născut o altfel de victorie – tăcută, dar deplină.

“Eliberarea a fost primul pas către realitate”

Axel Pons, născut în Barcelona, a fost pilot în Moto2 timp de aproape un deceniu (2008‑2017), având ca reper un loc 6 în GP-ul Italiei 2016 – un rezultat remarcabil pentru cei care l-au urmărit. Însă, dincolo de viteza și presiune, s‑a trezit în luptă cu un mare semn de întrebare: „care e rostul să trăiești așa de repede?”

Axel nu a fost doar un nume din Moto2. A fost fiul lui Sito Pons, un om al circuitului, al adrenalinei, al luptei cu secunda. A fost model pentru branduri mari, imagine și viteză într-un trup bine calibrat pentru succes. Dar dincolo de toate astea, în interiorul acela neliniștit care nu apare pe copertă, ceva nu se lega. Era o ruptură pe care nici podiumul, nici blitzul, nici hainele scumpe n-au putut-o acoperi. Și când această ruptură a devenit întrebare, drumul s-a deschis.

Un salt în gol: renunțare totală

După carnavalul vitezei și glamour-ului, Axel a făcut o resetare radicală: a renunțat la motocicletă, la modeling, la relații. A rămas doar cu un rucsac mic, dorința de a merge desculț prin viață și căutarea divinității – „Allah sau Dumnezeu”, cum spune el. Așa a început călătoria lui spre Est – lent, auster, meditativ.

A plecat desculț, literalmente, într-o călătorie care nu părea să aibă nicio logică într-o lume în care biletul de avion e mai ieftin decât o zi întreagă de mers pe jos. A traversat zece țări cu tălpile goale și cu sufletul deschis, de la Spania până în Pakistan, purtând cu el o tăcere adâncă și o curiozitate spirituală rară. Nu a făcut live-uri, nu a monetizat traseul, nu și-a dat tag cu hashtag-ul corect. A mers, pur și simplu, cu tot ce avea și tot ce nu mai voia să fie.

Trăiri pe drumul sufletului

Descult prin 10 țări: Din Spania spre Asia Centrală și apoi spre Pakistan, pe o distanță de peste 6.500 km, fără încălțări sau mijloace de transport.

Rutina trăită intens: se trezește la 5 dimineața pentru meditație, yoga și apoi pornire spre un ritm lent, observând viața în detalii pe care cândva le rata .

Un drum spiritual: recunoaște că „a elibera toate poverile conștiente” a fost cheia care l-a propulsat pe un traseu neobișnuit, în „unirea cu Dumnezeu” .

A fost văzut de localnici mergând pe marginea drumului, liniștit, cu părul lung prins în coc, ca un derviș modern. L-au filmat, l-au întrebat cine e. „Isa”, le-a răspuns prima dată, invocând numele islamic al lui Isus, apoi s-a corectat: „Puteți spune Axel”. În acea scurtă ezitare s-a auzit tot ce l-a apăsat – un nume care nu-i mai era destul sau poate că niciodată n-a fost al lui cu adevărat.

Axel Pons a renunțat la bani și faimă pentru o călătorie spirituală desculț

Ce a câștigat, întrebăm? Nu bunuri, nu un număr de urmăritori, ci o formă nouă de claritate. Spune că simte liniștea în fiecare pas și că, în sfârșit, tăcerea nu îl mai sperie. Are un ritual zilnic în care se trezește devreme, meditează, se roagă, face yoga, apoi pornește din nou pe drum. Merge lent, atent, cu o bucurie pe care înainte o simțea poate doar când își ridica casca după o cursă reușită. Numai că acum nu e o linie de sosire. E un drum fără final și fără scor. Doar prezentul.

Presa internațională l-a remarcat abia când a devenit viral, fără ca el să știe sau să vrea. Un videoclip filmat în Pakistan l-a făcut cunoscut unei lumi care căuta o poveste diferită. A fost descris drept „pelerinul modern”, „călătorul desculț” și chiar „sfântul motodelic”. Dar adevărul este mai simplu: Axel Pons a devenit, în sfârșit, un om întreg. Și-a golit viața de ambalaj, iar acum trăiește esențialul.

Poate că a pornit nu ca să ajungă, ci ca să învețe cum să fie

Într-un interviu rar, tatăl său a spus cu o sinceritate dezarmantă: „E o poveste admirabilă despre sacrificiu, forță și dorința de a înțelege religii și culturi.” Iar această recunoaștere din partea unui om care l-a crescut în competiție spune totul despre cum fiii pot merge mai departe decât tații, chiar și atunci când renunță la ceea ce ei au construit.

Într-o lume în care totul se măsoară – în bani, viteze, clickuri și validare – Pons a ales să se nemăsoare. A mers în direcția opusă, și-a tăiat cablurile și a devenit mai viu. Când se va opri, nu știm. Poate că nu se va opri niciodată. Poate că a pornit nu ca să ajungă, ci ca să învețe cum să fie. Și ce lecție mai profundă decât asta ne mai poate oferi viața?

Citește DeSpre Viată:

Un spațiu pentru vindecare reflecție și putere interioară

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri „…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media