Cristi Iordache: Când muntele nu-ți curge prin vene, se vede pe fața ta oricâte poze ai pune la story

Când muntele nu-ți curge prin vene, când explorarea nu-ți pulsează în piept, se vede pe fața ta oricâte poze ai pune la story. Dar poate acesta este mersul lucrurilor în era inteligenței artificiale.

Îți iei un bilet pe Everest și cablat la un modul te vezi lângă Edmund Hillary. Cu față tâmpă și unghii de doi centimetri. Sau mai aproape de realitate, să zicem, te duce vărul la stâna lui Burnei și urci să faci 25 de selfiuri pe vf. Moldoveanu. Dar fața tot tâmpă îți rămâne, aia nu o poți schimba- pentru că tu ești acolo doar pentru a face impresie și nu fiindcă respiri esența muntelui.

Cum spuneam, nu ne putem opune mersului lucrurilor, doar ne amintim cu nostalgie când împleteam sfori din ghemuri de cânepă ca să ne legăm pe porțiuni dificile. Eu personal mi-amintesc de câte ori mi-am pus bucăți de haine pe bețe pentru făclii. Lămpi frontale? Vis. Telefoane? Nu. Mureai acolo înghețat sau mâncat de jivine. Drumuri? Nu. Aveai nevoie să fii bine organizat, inspirat și curajos ca să ajungi la o țintă, în sălbăticia munților.

M-am născut mai devreme și am apucat iubirea în forma ei pură, la fel ca toți cei din generația mea. Cei cu care mi-am rupt dinții într-o ciocolată înghețată la minus 20 de grade, cei cu care am împărțit cortul ăla cu fiare pe care le căram cu rândul. Și am rămas să iubim la fel și să ne conectăm cu natura și astăzi chiar dacă tehnologia a venit și peste noi.

Mă uitam la Nicu, la Marcel, la Vali -Dumnezeu să-l odihnească-, mă uitam la oamenii de la care am învățat și nu ziceam nici pâs, stăteam ”drepți”. Am dat cu curu de pământ la un rapel de mi-a tăiat răsuflarea și îmi ieșiseră ochii din cap. Era prin 1988 și profu se uita la noi cu grație. El, Doru Deaconescu, ne superviza pe Vărărie la proba practică. Tăceam, învățam, admiram, oricât de greu ar fi fost. Oamenii aștia erau niște coloși, niște maeștri. Căci noi am avut parte de oameni pe care îi iubim și îi venerăm, noi nu am avut google.

Eeeei, dar vorbeam despre a fi sau a nu fi.

Astăzi tragi niște haine de la decathlon, lași mașina în vale și urci să țugui buzele lângă o piatră cu piciorul drept în față și cu stângul un pic flexat. Dai share location și curg like-urile gârlă deși tu nu ai treabă cu muntele, cu explorarea, doar râgâi micii de la terasă. Fața ta rămâne tâmpă și la Aiguille du Midi și pe Bucșoiu, oriunde te-ai afla. Fața te trădează.

Vom încerca să acceptăm că trăim în lumi diferite, una cu fete frumoase și una cu păpuși gonflabile, că suntem laolaltă cu frenzii lowcost chiar dacă nu suntem ca ei. Încercăm să ne cățărăm în locuri mai neumblate și în timpul săptămânii ca să nu le luăm lumina de sâmbătă celor care fac poze de insta.

În 87 am căzut pe Ceardac și am avut noroc cu zăpada mare care mi-a atenuat căderea în vale.

Și desigur am avut noroc cu partenerul meu de sfoară împletită cumpărată de la ”căruță”, dar mai ales cu Ginel. Dar cine mai știe cine e Ginel?

Într-o lume în care potecile s-au transformat în șosele și cabanele în spa allinclusive, căutăm mereu să mergem cât mai departe de ele și să iubim muntele și sălbăticia, să trăim și să respirăm vibrații pure.

Felicitări și mulțumiri tuturor celor care au fost și sunt. Ei se știu și știu ce zic, Restul e google.