Închisoarea de la Râmnicu Sărat- pușcăria izolării totale- va fi restaurată prin PNRR

Istoria fiecărei națiuni este presărată cu momente eroice sau damnabile, de înălțare sau de cădere, toate lucrând, totuși, la definirea identității fiecărui neam. Momente de mare durere precum crimele odioase ale comunismului și ale regimului său penitenciar trebuie, poate mai mult decât altele, să ne rămână în memorie. Să nu le uităm, spre cinstirea eroilor și spre a nu le mai face posibile niciodată.

Închisoarea cumplită de la Râmnicu Sărat, „Închisoarea tăcerii”, închisoarea chinurilor lui Coposu și ale lui Diaconescu, va fi restaurată și va deveni un pilon de memorie și de educație pentru românii de toate vârstele. Prin PNRR, 9 milioane EUR + TVA vor fi alocate pentru că acest proiect să fie gata în 2023, iar Ministerul Culturii va asigura tot ce este necesar bunei sale realizări.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat, denumită “puşcăria izolării totale”, a fost una dintre cele mai dure închisori comuniste, scriu cei de la historia.ro. Aceasta a depăşit, prin regimul sever aplicat cu religiozitate de călăii totalitarismului roşu, celebrele închisori de la Aiud, Gherla sau Suceava. A fost cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii. Prin metodele folosite s-a dovedit a fi o barbarie incredibilă. Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgotă, atunci ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat.

Proiectul originar al comunismului îşi propusese eliberarea omului, a omului “alienat”, aşa cum susţinea Karl Marx, de nedreptatea, ipocrizia şi minciuna orânduirilor bazate pe exploatare. Construcţia penitenciarului a început în 1899, abordând un stil neoclasic şi neogotic, realizat după modele britanice şi franceze, şi a funcţionat sub denumirea de Arestul Preventiv. Construcţiile şi amenajările ce pot fi văzute şi astăzi datează din perioada interbelică, doar sârma ghimpată fiind înlocuită de comunişti, între 1948-1949, cu zid. Aici au fost întemniţaţi cei 1200 de ţărani după reprimarea răscoalei din 1907, iar în 1938 au fost încarceraţi capi ai mişcării legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. După anul 1945 în cele 32 de celule ale închisorii au fost aduşi miniştri din perioada guvernului Antonescu, fruntaşi PNŢ, generali ai armatei române, intelectuali de marcă. De asemenea, aici au fost izolaţi: Vasile Luca, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru ca în 1957 să fie transferaţi aici de la Sighet Corneliu Coposu, Ilie Lazăr şi Ion Diaconescu. Tot în închisoarea de la Râmnicu-Sărat şi-a aflat sfârşitul, în 1963, şi Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc, al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru, în mai multe rânduri. Cei care ajungeau aici erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”. Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti „instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge, şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. La finalul acestei adrese se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”.

Penitenciarul de la Râmnicu Sărat a fost, aşadar, cel mai oribil loc de detenţie. Dacă închisoarea din Piteşti s-a caracterizat prin violenţa colectivă, cea din Râmnicu Sărat a excedat prin exterminarea individuală într-o linişte de mormânt. Singuri în celulă, supuşi unui regim de înfometare, mâncând paiele din salteaua pe care dormeau, statul în frig, bătaia şi teroarea fizică, izolarea, au făcut din această închisoare “iadul pe pământ”. Amiralul Horia Măcelaru, sosit în 1963 la Gherla, după o experienţă de șase ani la Râmnicu Sărat, exclamând: “Aici e raiul pe pământ!” Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă, în mod oficial, în aprilie 1963. Supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, însă au rămas sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi aproape zilnic pentru declaraţii şi investigaţii. Despre regimul dur aplicat aici s-au pronunţat puţinii supravieţuitori, care au oferit informaţii importante despre izolarea îndurată la Râmnicu Sărat. După 1963, închisoarea a fost folosită drept depozit.

În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER).