Nu exista copii obraznici ci parinti care nu stiu sa reactioneze!

cum-disciplinezi-un-copil-obraznic-fara-sa-tipi-la-el-si-fara-sa-l-lovesti-9-metode-de-succes-2_size2Motivul pentru care un copil are un comportament considerat nepotrivit de adult ascunde, de cele mai multe ori, o altă explicaţie decât răsfăţul, conform unei teorii recente. Fie că cel mic cerşeşte atenţia părinţilor, vrea să se joace, îl supără ceva sau nu înţelege un anumit lucru, părinţii sunt cei care ar trebui să realizeze faptul că pedeapsa nu educă, indiferent de metoda de coerciţie aleasă, ci complică şi mai mult lucrurile.

Cu cât un copil dovedeşte un comportament mai dificil sau mai agresiv, cu atât mai mult are nevoie de atenţia şi înţelegerea părinţilor, nu să fie pus la colţ şi certat, atrage atenţia psihologul Naomi Aldort, autoare a cărţii „Raising Our Children, Raising Ourselves“ (Ne educăm copiii, ne educăm pe noi înşine).

Nu există copii care nu se comportă aşa cum trebuie, ci copii care fac ceea ce pot, dar pe care noi nu-i înţelegem“, mai spune Aldort, opinie împărtăşită de tot mai mulţi psihologi specializaţi în psihologia copilului, printre care şi Laura Markham.

Copiii învaţă înregistrând ceea ce văd la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea mai sigură sursă de informaţii, primele modele pe care le urmează.

Aşa că atunci când părinţii recurg la pedepse corporale, la ţipete sau mustrări frecvente, inclusiv la pedepse pe care le consideră o alegere blândă, cum este trimiterea copilului la el în cameră pentru o anumită perioadă de timp sau îl pun la colţ, nu fac decât să le ofere un exemplu de comportament agresiv, pe care îl vor adopta.

Chiar şi atunci când copilului i se spune că este trimis singur la el în cameră pentru că a greşit, acesta primeşte mesajul că este abandonat şi îndepărat, lăsat singur cu temerile şi nesiguranţele sale, chiar de către cel care ar trebui să-l înveţe cum să se descurce cu problemele şi emoţiile care îl stăpânesc. Psihologul Laura Markham crede că această pedeapsă în vogă printre părinţii zilelor noastre ar trebui înlocuită cu o perioadă în care părintele să încerce să descopere, alături de copil, problema din spatele unui anumit tip de comportament.

Markham avertizează că excluderea pedepselor nu echivalează cu renunţarea la a impune limite copiilor, care înseamnă cu totul altceva. „Copiii trebuie să înţeleagă faptul că nu au voie să fugă în mijlocul străzii, că nu este în regulă să lovească alţi copii sau să facă pipi pe covor, dar acestea sunt limite, nu pedepse. Totuşi, părinţii nu ştiu cum să impună astfel de limite şi presupun că trebuie să le dea o lecţie odraslelor, aşa că îi pedepsesc, la fel cum au înţeles şi ei de la părinţii lor“.

Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului. Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului, admite Markham, dar părinţii ar trebui să înţeleagă că sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte.

Markham a oferit pentru Psychology Today o serie de îndrumări pentru părinţii care vor să renunţe la pedeapsă în relaţia cu copiii:

  •  Părinţii sunt primii care ar trebui să înveţe să-şi ţină în frâu emoţiile şi nervii, nu copiii. Aceasta este prima regulă pentru ca şi cei mici să înveţe, prin puterea exemplului, cum să se descurce cu propriile emoţii. Părinţii trebuie să-şi înăbuşe impulsul de a pedepsi şi să nu-i arate mereu copilului că este furios, reacţionând agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decât să se întoarcă împotriva celui care o foloseşte.

  • Emoţiile trebuie tratate cu atenţie şi respect. Copiii nu-şi pot stăpâni reacţiile atunci când sunt conduşi de adrenalină, de hormoni, aşa că părinţii sunt datori să-i ofere copilului un mediu liniştit în care să-şi descarce supărarea. Nu încercaţi să-i ţineţi morală atunci când copilul este recalcitrant. Aşteptaţi să se calmeze şi abia apoi încercaţi să-i explicaţi că v-aţi simţit jignit şi rănit de felul în care s-a comportat cu dumneavoastră (dacă a minţit, a vorbit urât sau s-a răstit la părinte), explică Markham.

  • Repetiţia sau respectarea unei rutine este cheia educaţiei, metodă care trebuie urmată fără abatere din primii ani de viaţă, de la felul în care învaţă să se spele pe dinţi, să aibă grijă de lucruri sau de animale, să-şi facă temele etc. Rutina este importantă mai ales în ceea ce priveşte respectarea şi adoptarea unor comportamente de bază, dar este şi „structura“ pe care se clădesc aspecte mult mai importante. Din nou, răbdarea este esenţială în ceea ce-l priveşte pe adult. Copilul nu va înţelege mai bine că trebuie să se spele pe dinţi în fiecare zi, dacă se va ţipa la el. Important este ca aceste obişnuinţe să fie dezvoltate în timp, într-un mod care să-l atragă pe copil, chiar dacă presupune ca părintele să găsească o metodă prin care să transforme rutina într-o joacă, indiferent dacă este vorba despre spălat pe dinţi sau despre făcut ordine în cameră.

  •  Încercaţi să stabiliţi o legătură cu copilul înainte de a încerca să corectaţi o problemă. Nu uitaţi că un copil are tendinţa să fie mult mai neascultător atunci când se simte vinovat faţă de părinte şi când simte că a dezamăgit. De aceea, părintele trebuie să-i arate copilului că îi pasă de ceea ce simte şi că face eforturi să-l înţeleagă. O abordare de tipul „înţeleg că m-ai minţit pentru că ţi-a fost frică să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat“, îi va arăta copilului că nu trebuie să-i fie teamă de felul în care veţi reacţiona, ci că va găsi în dumneavoastră o persoană la care poate apela şi unde va găsi înţelegere. Când îi vorbiţi copilului este importat să vă aşezaţi şi să discutaţi de la acelaşi nivel, să vă uitaţi în ochii lui, nu să-l „concediaţi“ cu un gest, fără ca măcar să-i aruncaţi o privire. Când copilul plânge, ţipă sau nu vrea să vorbească este indicat ca părintele să-i explice că trebuie să exprime în cuvinte ce-l deranjează.

  • Limitele se impun prin oferirea constantă de explicaţii. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu trebuie să facă un anumit lucru. Nu este suficient să i se spună nu face aia, nu ai voie, nu pune mâna etc. Fiecare interdicţie trebuie să fie urmată de o explicaţie. „Nu ai voie să fugi în mijlocul străzii pentru că …, Nu poţi să-ţi loveşti fratele pentru că… etc. Cu cât înţeleg mai bine de ce li se impun anumite limite, cu atât vor fi mai dispuşi să le accepte.

  •  Nu uitaţi că fiecare moment de obrăznicie este o expresie a unei necesităţi legitime a copilului. Copilul are un motiv pentru care se poartă aşa, chiar dacă părintele consideră că motivul este greşit. Se comportă îngrozitor? Înseamnă că se simte îngrozitor. Poate că nu se odihneşte suficient, poate că simte nevoia să petreacă mai mult timp cu părinţii, poate că a strâns o mulţime de emoţii negative pe care simte nevoia să le elibereze prin plâns. Dacă descoperiţi motivul, atunci nu veţi mai considera că este vorba de răsfăţ sau obrăznicie.

  •  Nu este uşor, dar părinţii ar trebui să găsească modalitatea prin care se le spună copiilor mai des „DA“, pentru că aproape întotdeauna apare cuvântul „NU“ în relaţia copil-părinte. „Da, este timpul să-ţi faci ordine în cameră“, poate fi un exemplu.

  •  Rezervaţi un timp, zilnic, în care să lăsaţi la o parte orice altă activitate (telefon mobil, televizor, laptop) şi timp de măcar 20 de minute încercaţi să vă dedicaţi total copilului dumneavoastră şi să-l întrebaţi ce şi-ar dori să faceţi împreună. Lăsaţi-l pe el să ia conducerea şi nu vă sfiiţi să-i faceţi pe plac şi să vă purtaţi prosteşte, de dragul lui. Copiii obişnuiţi să petreacă în fiecare zi timp de calitate cu părintele, reuşesc să-şi exprime mai bine emoţiile.

  •  Părinţii trebuie să-şi ierte greşelile pe care le fac faţă de copiii lor şi să înveţe din ele. Un părinte care se simte vinovat nu poate fi un părinte relaxat în relaţia cu copilul lui. Nu există „prea târziu” când un părinte vrea să repare greşelile pe care realizează că le face.

  •  Când părinţii au impresia că parcă nimic din ceea ce fac nu funcţionează, atunci este momentul perfect să le arate copiilor cât de mult îi iubesc. Iubirea necondiţionată pe care părintele o arată copilului precede orice altă regulă de creştere şi educare a copiilor
Distribuie acest articol Oficial Media
Share

In atentia ta

Mesajul prim-ministrului României, Nicolae-Ionel Ciucă, transmis cu ocazia comemorării Pogromului de la Iași Comemorăm astăzi unul dintre cele mai tragice episoade din istoria noastră națională. Pogromul de la Iași, din vara lui 1941, din capitala Moldovei este, totodată, cunoscut drept cel mai mare masacru antisemit de pe teritoriul României din epoca modernă. Acum 81 de ani, femei, bărbați, copii, fără nicio vină, au devenit victimele unei politici antisemite genocidale și ale unor decizii politice și militare care au schimbat pentru totdeauna istoria orașului, structura demografică și conviețuirea cu un trecut interetnic și religios de sute de ani. Hărțuite, umilite, torturate, lovite cu bestialitate, urcate în trenuri de marfă, despărțite de propriile familii, împușcate sau ucise prin metode brutale, aruncate în gropi comune, victimele Pogromului de la Iași au nevoie de o comemorare permanentă din partea statului și a societății. Trebuie să continuăm să vorbim, să cercetăm, să investigăm atent, să punem întrebări, să identificăm probe documentare și răspunsuri pentru felul în care autoritățile din acea vreme, militare, administrative și civile s-au angrenat într-o operațiune de o amploare fără precedent, care a deschis calea deportărilor de mai târziu, masacrelor, barbariilor de neimaginat și sutelor de mii de crime împotriva populației evreiești. Pogromul de la Iași a schimbat cursul istoriei și în doar câteva zile peste 13.000 de evrei au pierit, iar alte mii au rămas cu traume pentru tot restul vieții. Am spus-o deseori, Holocaustul a fost cea mai mare tragedie a umanității din toată istoria noastră globală, unde dezumanizarea, crima, folosirea instituțiilor și birocrației statului pentru eliminarea a milioane de oameni au făcut ca nimic să nu aibă precedent în trecutul nostru de la acel moment. Amploarea, organizarea, desfășurarea și consecințele Pogromului de la Iași ne îndeamnă la o reflecție, o asumare a responsabilităților și o rememorare continuă a faptelor, o atitudine de recunoaștere și condamnare a participării României în Holocaust. Dar ne îndeamnă să privim și la gesturile de solidaritate care au salvat vieți importante și au dat sens umanității. În bilanțul celor peste opt decenii de la tragedia evreilor ieșeni și români identificăm perioade întregi de ocultare, de relativizare și de minimizare a responsabilităților atât înainte, cât și după 1989, dar și evoluții încurajatoare care ne dau speranțe pentru anii și deceniile viitoare. Vreau să felicit și să subliniez rolul pozitiv jucat de administrația de la Iași în ultimii ani în promovarea și protejarea memoriei victimelor Pogromului. Ceremoniile, evenimentele comemorative, acordarea unor nume legate de desfășurarea evenimentelor din 1941 unor locuri publice, acordarea titlurilor de cetățean de onoare supraviețuitorilor, dar mai ales realizarea unui muzeu memorial în clădirea și curtea fostei chesturi de poliție, toate acestea reprezintă repere și exemple pentru felul în care trecutul este asumat, memoria victimelor este protejată și educația civică este răspândită și popularizată. România a făcut progrese impresionante în ultimele două decenii în domeniul memoriei Holocaustului, lucru recunoscut de forurile internaționale și de partenerii noștri euroatlantici. Un stat puternic își asumă trecutul și cu cât vorbește mai deschis despre acesta, cu cât devine mai rezilient în fața vulnerabilităților contemporane, a teoriilor conspirative și a propagandei revizioniste. Încurajez, în continuare, autoritățile locale și centrale să marcheze acest eveniment și datele din istoria noastră care vorbesc deopotrivă despre asumare și responsabilități. Ca prim-ministru al României, reafirm cu această ocazie angajamentul ferm și total al Executivului pe care îl conduc pentru promovarea politicilor memoriei Holocaustului, combaterea antisemitismului, pentru susținerea educației despre Holocaust și a cercetării, pentru sprijinirea supraviețuitorilor, prin instituțiile, reprezentantul special al Guvernului, Institutul Elie Wiesel, coordonatorul grupului interministerial și toți ceilalți actori implicați. Comitetul interministerial pe care l-am format pentru monitorizarea implementării primei strategii naționale pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării și discursului instigator la ură are un rol pivotal. Este un instrument care angajează toate instituțiile responsabile, lucrează aplicat și mă informează permanent asupra modului în care administrația răspunde planului de măsuri pe care-l punem în aplicare și care va produce – am deplină încredere – schimbări cu impact în societate. Astfel, misiunea administrației și a instituțiilor în ceea ce privește angajamentele asumate de România în materia protejării victimelor Holocaustului este una precisă. De aceea, este foarte important ca, în perioada imediat următoare, Ministerul Educației să se aplece cu atenție asupra construirii programei care va sta la baza disciplinei „Istoria Evreilor. Holocaustul” pe care Parlamentul a votat-o cu o largă majoritate, iar Președintele României a promulgat-o, marcând astfel o voință politică și civică apreciabilă în direcția educației privind Holocaustul și pentru prevenirea atrocităților, promovării toleranței, diversității, spiritului civic. Încurajarea și susținerea universităților pentru a îmbunătăți și crea noi programe de studii în aceste domenii este fundamentală, iar dezvoltarea unor proiecte educaționale și culturale care să contribuie la creșterea rezilienței României în fața pericolelor reprezentate de antisemitism, xenofobie, discriminare, discurs instigator la ură trebuie să constituie, în continuare, o prioritate pentru actorii responsabili. În același timp, este nevoie ca legislația care condamnă antisemitismul, negarea Holocaustului, promovarea persoanelor condamnate pentru crime de război sau discursul instigator la ură să fie însușită și aplicată mai bine de către cei care au această datorie. Totodată, este esențial ca istoricii și cercetătorii să aibă, în continuare, acces cât mai larg la documentele și arhivele care scot la lumină crimele și abuzurile regimurilor totalitare. Toate aceste eforturi contribuie la schimbarea în bine a țării și la imaginea României în lume, dovedind, în același timp, că progresele realizate de țara noastră în această direcție sunt profunde și substanțiale. În actualul context, marcat de amenințări directe și de război la granițe, de crize succesive provocate, trebuie să reafirmăm importanța valorilor comune pe care s-a construit baza societăților moderne de astăzi, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, dar și România euro-atlantică în ultimele decenii. Libertatea, susținerea principiilor democratice, egalitatea, respectul pentru drepturi civile, diversitate și alegeri individuale trebuie să fie apărate în fiecare zi de stat, cetățeni și instituții. Ele au nevoie de solidaritatea noastră, de reacția profundă a fiecăruia dintre noi nu doar pentru a le apăra, dar și pentru a respinge pericole precum discursul instigator la ură, distorsionarea faptelor trecutului și revizionismul istoric. În final, aș vrea să subliniez, încă o dată, că lecțiile trecutului și, deopotrivă, ale prezentului ne spun, zi de zi, că memoria atrocităților, identificarea autorilor și comemorarea victimelor constituie o responsabilitate fără sfârșit. Iar istoria Pogromului de la Iași și a victimelor sale trebuie să fie un astfel de reper. Să ne amintim de toţi cei care au pierit în Pogromul de la Iași și în timpul Holocaustului şi să ne rugăm în fiecare zi ca memoria lor să rămână neștearsă!