OMUL si DUMNEZEU sunt complet separati?

INTRUPAREA de Horia Francisc Turcanu

Cea mai cutremurătoare semnificație a existenței lui Christos este aceea că Divinul devine Om. Se întrupează. În acest sens creștinismul dă un răspuns complet marii căutări dintotdeauna a Umanității. Nu mă refer aici la creștinismul ortodox sau catolic, protestant sau de orice fel, nu mă refer la creștinismul instituționalizat și rigidizat, ci la experiența lui Isus – omul care conștientizează Divinitatea ce trăiește în el, devenind Christos.

Omul Isus își transcende starea de conștiență limitată și trăiește uniunea de identitate cu Tatăl. El rămâne Om cu toate atributele umane. Va fi ucis, în ciuda identității sale cu Divinul. Cei care îl ucid își imaginează, așa cum o vor face timp de două mii de ani, că un Om care trăiește identitatea cu Dumnezeu trebuie să aibă puteri speciale, să devină un supra-om care să scape legilor trupului, și asta pentru că în interiorul inimii lor, omul și dumnezeu sunt complet separați. Ei nu pot imagina, nici accepta identitatea între Divin și Uman, ca expresii ale unei singure realități. Astfel, uciderea lui Isus ar fi trebuit să fie o dovadă că această identitate între Divin și Uman nu este posibilă. ”Iată, l-am ucis, e doar un biet om, dumnezeu nu a făcut nimic.” Nici o clipă nu pot percepe minunăția Divinului care devine atât de mult trup, încât poate muri.

În această capcană a dualității fundamentale aveau să cadă nu numai detractorii lui Isus Christos, ci și adepții săi, chiar dacă nu pare evident. Dimensiunea umană a lui Christos avea să fie ștearsă și el transformat într-un fel de icoană asexuată, într-un chip de lut și în obiect al venerării, în ciuda propriilor sale cuvinte, idei și experiențe. Religia lui Christos, în loc să devină un spațiu al Vieții în care oamenii să trăiască identitatea cu Divinul, a devenit mai degrabă un loc al vorbăriei moralizatoare, al judecății și al fricii. A vorbi despre Christos a luat locul trăirii lui Christos. Comunicarea fundamentală că această experiență a identității cu Divinul este accesibilă oricărei ființe umane a fost ignorată în mod deliberat, și pentru că foarte puțini oameni o trăiau, tendința a fost aceea ca mai degrabă biserica să găsească explicații ale acestui fapt. Păcatul, diavolul, natura ”impură” a umanului, a trupului și a materiei. Astfel creștinismul structurat a devenit o instituție care a sporit frica, judecata de sine, neîncrederea și vinovăția.

Esențialul, adică Întruparea, a fost uitată ca și enorma semnificație a acesteia pentru ceea ce considerăm că suntem. Christos este Umanul care devine Conștient de natura lui divină, și Divinul devenit Om care parcurge aventura dureroasă a identificării cu trupul, cu mintea, cu emoțiile, Divinul care trăiește experiența umană a relațiilor, a trădării, a iubirii omenești pe care le transcende. Întruparea lui Christos este răspunsul la toate întrebările despre natura noastră, și despre ”cine suntem cu adevărat.”

Rostul acestor rânduri nu este dezbaterea teologică. Trăim vremuri de rezoluție a Conștiinței în care întrebarea ”cine sunt eu” devine o întrebare a Umanității aflată într-o profundă criză de transformare interioară. Răspunsul a fost dat deja prin Întrupare. Experiența umană a lui Christos este răspunsul. El poate fi formulat simplu: omul este una cu Divinul din care se naște. Este expresia în trup, în densitate, a lui Dumnezeu. Întreaga sa transformare de Conștiință constă în transcenderea identității pe care și-o asumă. Mulți cred că identitatea umană și cea Divină se exclud una pe cealaltă, așa cum s-a petrecut timp de milenii. Realitatea este că încep să devină compatibile pentru că noi înșine începem să ieșim din identificarea cu umbra.

Crăciunul. Se crede că este despre nașterea lui Isus Christos. Și este. Așa cum este și despre nașterea lui Mithra și a altor personaje care au trăit transcendența. Sintetic, Crăciunul este nașterea Omului care, într-o bună zi va trăi experiența transcendentă a identității cu Divinul și va depăși condiționarea de a crede că este ”doar un om”. Crăciunul semnifică Întruparea, frumusețea, măreția Adevărului despre natura Umanității și a Creației. Băiețelul care se naște în paie din trup de femeie și deasupra căruia strălucește Steaua, este Acela care se va trece prin toată experiența de a fi uman, prin durere dar și prin bucurie, prin căutare dar și prin splendoarea de a găsi Adevărul despre Sine.

Este, de fapt povestea Umanității pe care o trăim cu toți, chiar acum.

De două mii cincisprezece ori am renăscut pentru ca în cele din urmă să urcăm Golgota durerii umane, răstigniți pe crucea de lemn a lumii și a îndoielii că am fost părăsiți. Am repetat povestea neputând să percepem încă Adevărul pe care Christos l-a rostit și pe care l-a exprimat prin experiența sa umană. Orbi și surzi ne-am încăpățânat să explicăm în mii de feluri experiența lui Christos, am întors-o pe toate părțile, am scris mii de cărți cu interpretări ale acestei experiențe, am creat o întreagă ”teo-logie” despre aceasta, ignorând constatarea simplă că un Om trăiește în trup experiența identității cu Dumnezeu și afirmă că această experiență este disponibilă oricui are puterea de ”a-și deschide inima” pentru a trăi această stare de Conștiință și de Conștiență.

În istoria Umanității, identitatea Dumnezeu-Om a fost trăită de mai multe ori. Sacerdoți ai tuturor timpurilor umanității, bărbați și femei, au ținut deschisă poarta către Divin, pentru ei înșiși și pentru ceilalți, deveniți una cu materia. Dar drumul deschis de Christos este cea mai tulburătoare expresie a acestei identități pentru că este cea mai scufundată în uman. Templul său este Lumea și trupul. Darul său este trăirea directă, ca Om, a Divinului. Odată trăită, ea devine accesibilă experienței celorlalți. Însă, în mod semnificativ, Umanitatea, incapabilă să-și accepte propria divinitate avea să o ucidă bătând-o în cuie pe o cruce, fără să intuiască nici un moment că se răstignește pe sine. O auto-crucificare care durează de două mii de ani. O cumplită bătălie interioară între aspectul uman, ego, înfricoșat, autocritic, care se percepe pe sine mizerabil, arogant și obtuz, și intuiția profundă care se naște acum în Umanitate și care privește identitatea înaltă. Divinul.

Pe cruce, Isus – omul avea să rostească ”Tată, de ce m-ai părăsit?” Aceasta este vocea omului, a dimensiunii care avea să moară, vocea îndoielii. A umanității care se simte părăsită. Ea nu anihilează experiența lui Christos ci dimpotrivă, întemeiază nu coexistența ambelor niveluri, ci identitatea lor.

Acest Crăciun este nașterea lui Christos în Inima Umanității. Tot mai mulți oameni descoperă în adâncurile lor identitatea cu Divinul, chiar în vreme ce Umanitatea în ansamblul ei se crede mai părăsită ca niciodată de acesta. Tulburătoarea perioadă pe care o trăim, zguduită de furie, frică și neîncredere, de crize personale, colective și globale, este crucificarea. Pare o moarte, dar este o renaștere. Moare acea parte din noi care refuză să accepte ceea ce suntem cu adevărat. Divinitate Întrupată. (hft)

Horia Francisc Turcanu- Calatoria inimii

Oficial Media

Distribuie acest articol Oficial Media