Păcatele părinţilor care se transmit copiilor. Cum se poate rupe acest mecanism care pare un blestem?

Dialog cu Maica Siluana Vlad.  Ce părere aveţi despre ce spune Sfânta Scriptură în legătură cu păcatele părinţilor care se transmit copiilor?

Dacă spune Sfânta Scriptură, e adevărat. Şi noi vedem asta acum cu copiii care au fost în stradă sau care sunt în orfelinate. Cei cu care lucrez eu vin din stradă şi au păcatele părinţilor pe care le-au „moştenit”, le-au învăţat şi le-au perfecţionat. Ce putem face? Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem? Prin BINECUVÂNTARE. Cum se opreşte păcatul? Prin IERTARE.

Copilul care vrea să se elibereze de povara păcatelor părinţilor trebuie să-şi ierte părinţii şi să se roage pentru iertarea lor. În primul rând un părinte care a făcut păcate, a făcut păcat faţă de mine. Eu trebuie să spun: „Tata a tăcut păcate faţă de mine, dar eu, Doamne, vreau de la Tine puterea să-l iert. Te rog iartă-l!”. Tata o bătea pe mama, acesta este un păcat, m-a rănit pe mine, mi-a fost frică, mi-a rănit copilăria, mi-a rănit viaţa. Tata a băut, a făcut păcat pentru mine, l-am urât, l-am judecat, m-a complexat, râdeau copiii de mine în sat, am suferit. „Doamne, iartă-l pe el” şi împacă-te cu tatăl tău în tine, urând păcatul din el şi iertând suferinţa pe care ţi-a pricinuit-o.

Un copil e rupt lăuntric atunci când îşi urăşte părinţii. Părinţii sunt prezenţi în noi, în trupul nostru, în celula noastră, (cu ADN-ul, cum spune ştiinţa), în felul nostru de a vedea viaţa şi oamenii.

Păcatul omului îşi pune pecetea pe trup, pe relaţii, pe toată viaţa lui. Ei, părinţii sunt în noi mai mult decât ne dăm noi seama. E nevoie să ne eliberăm de robia moştenirii păcătoase. Şi ne putem elibera numai prin iertare. Nu există altă cale de vindecare decât iertarea. Să nu ne amăgim că am iertat, pentru că am uitat. Până nu-mi voi vindeca celula de păcatul meu, care e ura împotriva celui care mi-a făcut rău, cu puterea iubirii şi iertării lui Hristos Dumnezeu. Mulţi oameni scapă de boli grave împăcându-se cu părinţii, iertând.

Cunosc un tânăr care avea un tată alcoolic şi nu putea să se împace cu el. Într-o noapte, de înviere, era pregătit pentru împărtăşanie şi tatăl său se îmbătase în seara aceea, vorbise urât despre Biserică şi despre înviere şi despre el că se face popă şi că e prost, că nu există Dumnezeu. Şi atunci el l-a zgâlţâit, l-a cam împins, aproape că l-a lovit. Şi a venit disperat la mine şi a zis: „Ce să fac? Nu mă mai pot împărtăşi!”. Şi am zis: „Copile, cum să nu poţi să te împărtăşeşti? Păi, ce zice Mântuitorul? Du-te şi te împacă cu cel care are ceva împotriva ta şi vino la altar. Du-te şi cere iertare tatălui tău”. „Imposibil! În primul rând că el m-a supărat Pe mine”. „Tu fă porunca! Du-te şi te împacă cu el, du-te şi cere-i iertare că l-ai zgâlţâit. Puteai să rabzi. Şi după aceea te duci şi te spovedeşti repede la părintele”.

Asta era în Sâmbăta Mare la ora Şase. S-a dus acasă şi la ora opt a venit la mine transfigurat. A zis “Doamnă – eram încă în învăţământ – vă mulţumesc, mi-am găsit tata. Când i-am zis „tată, iartă-mă” m-a luat în braţe, a început să Plângă”. A descoperit că-şi iubeşte tatăl şi că tatăl îl iubea; dar pentru că tatăl ştia că fiul îl dispreţuieşte pentru toată mizeria lui, devenea şi mai rău şi mai abuziv, simţea nevoia să-l lovească. Fiul nu putea să-l iubească pentru că îl confunda cu răutatea pe care o vedea, nu putea să vadă dincolo. Dar a făcut porunca Mântuitorului cu ce-a avut, cu voinţa, formal, n-a simţit nevoia să-i ceară iertare. A crezut însă în nebunia cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa noastră. Şi Dumnezeu a tăcut o minune. Şi face mereu, trebuie doar să vrem.

Monahia Siluana Vlad
Sursa: ganduridinierusalim.com

Citește și:

Doctor Gabor Mate despre iertare, suprimarea furiei și transmiterea generațională a traumelor

Pera Novacovici: Pentru părinții care își trimit copiii la psiholog sau psihoterapie

Gabor Mate: ”Mulți părinți sunt sfătuiți să nu-și ia în brațe copilul când plânge, să nu răspundă nevoilor copilului”

Oana Grigore

”Oamenii ar vrea ca binele să li se întâmple, să li se ofere de-a gata, fără ca ei sa facă ceva pentru el. Ori așa ceva nu se poate! Nimic nu se face fără noi, fără participarea noastră. Starea de bine apare abia după ce am experimentat starea de rău. Abia după ce am văzut ce nu ne place, ce ne doare, ce ne face să suferim, abia atunci înțelegem că nu mai vrem și începem să ne căutam binele. Insă binele îl găsim doar în legatura noastră cu creatorul, cu Dumnezeu.” http://oficialmedia.com/de-ce-au-oamenii-nevoie-de-repere/