”Rămas bun! Putea fi oricare dintre noi în locul tău”- Mesaj pentru disparitia jurnalistei Iuliana Gătej

Alex Hrinca, fost jurnalist la Digi 24, a postat pe Facebook un mesaj emoţionant pentru colegii de breaslă, făcând trimitere la moartea fulgerătoare a Iulianei Gătej, scrie gandul.info.

”Suntem cu zecile, ba nu, cu sutele. Ne stim bine intre noi. Adunati de prin te miri ce coturi de tara, stransi, nici noi nu stium cum, in tot soiul de redactii. Bai si ce ne place. Ce ne mai place. Pai cum sa nu-ti placa? Esti un mucos cu degetele inca murdare de creta, dar privindu-te pe ecranul televizorului te vezi ideolog, creator de opinii, schimbator de ideologii, reformator de mentalitati. Si te suna ai tai. N-ati mai vorbit de-o saptamana. N-ai timp. Scrii ceva important si respingi apelul. “Ce faci, copile? Esti bine? Ai mancat?” iti scriu imediat intr-un mesaj. N-ai timp sa le raspunzi. Iti promiti ca-i suni cand termini, dar n-o mai faci.

Timpul trece. Te incapatanezi. Vrei mai mult. Vrei sa arati ca vrei, ca stii, ca poti. Stai peste program. Program? Ce-i ala program? Stirile n-au program. Citesti, documentezi, filmezi, scrii, relatezi. Si te suna ai tai.

“- Ce faci, copile?
– Uite, scriu despre X. L-am prins ca a furat cu sacu’. Maine-l dau la televizor. L-am prins, mama. E exclusivitate!
– Bravo, mama. Ai mancat azi?”
Si ti se pune nodul ala in gat. Nu vrei sa minti, insa stii ca adevarul doare. “Da, mama, am mancat o pizza.”

Te intorci la ale tale. Te ingropi in hartii. Tragi tare. Vrei sa arati ca vrei, ca stii, ca poti. Mult, tot mai mult. Vrei sa le arati, sa le demonstrezi, dar mai ales vrei sa o faci pentru tine. Ala venit de la dracu’ din praznic. Ala vrea, dar mai ales ala poate. Si zilele se fac saptamani, saptamanile se fac luni, lunile ani. Ajungi recunoscut, respectat. Nu mai ai creta pe degete. Acum esti editor, sau producator, sau sef de sectie. Esti, vorba aia, un sef mai mic. Si crezi ca ai reusit, ca ai razbatut, ca ai dovedit. Ca pragul de netrecut a fost trecut. Dar ce nu stii e ca altul si mai mare se arata. Acum altii depind de tine. Iar asta te impovareaza. Te certi tot mai des. EOD-ul nu vrea, reporterul nu intelege, sursa se da la fund. Si acum nu e doar despre tine, acum ai “copiii tai”. Tragi pentru ei mai ceva ca pentru tine. Si obosesti. Vrei sa te opresti, sa-ti tragi sufletul macar o secunda, dar nu poti. Si te suna ai tai.

“- Ce faci, copile?
– Ce sa fac, mama, ma chinui cu o campanie. Caut sa strang bani pentru niste copii sarmani. Nu stiu ce e ala Craciun, mama, n-au avut niciodata Craciun. Daca nu-i dau la televizor nici n-o sa stie vreodata.
– Bravo, mama, dar ia zi-mi, ai mancat?”
Si iar ai nodul in gat. Deja raspunsul vine din reflex. “Da, mama, numai ce am mancat… niste pui.” Inghiti in sec si te doare. E minciuna care trebuie, raul necesar, masca zambitoare a clovnului care plange. Nu i-ai mai vazut de atat de multa vreme. Ei, insa, te-au vazut. Esti zilnic la televizor, insa ei vor sa te vada asa cum te stiu ei. Ei vor sa te vada ciufulit, tocmai trezit din somn, la masa lor. Bogata, saracacioasa, dar a lor. Masa la care ai crescut, la care ti-ai facut temele si la care ati stat an de an pana sa pleci sa muti muntii mai aproape de Bucuresti.

Acum e iar Craciun. Deja nu mai esti copil, ai riduri de la atatea live-uri, atatea stiri, atatea jurnale, atatea sedinte, atatea nopti nedormite. Iti spui ca poate nu meriti, dar ai tai sigur merita sa fii la masa aia. N-ai timp, a doua zi trebuie sa fii in redactie, dar asta nu te mai sperie deja. Noptile nu mai sunt de multa vreme pentru somn. Tu poti, tu faci, tu esti de fier. Doar ai facut atatea, ai schimbat atatea. Tu! Si te suna ei. Ai tai.

“- Ce faci, copile?
– Uite, cu treaba…” Nu vrei sa le strici surpriza, ii si vezi deja in pragul casei, parca mai imbatraniti decat ti-i aminteai, dar nespus de fericiti, iar asta te face mai fericit ca orice exclusivitate. Zambesti.
– “Mai lasa treaba, mama, mai las-o pentru altii. Ia zi-mi, ai mancat?
– N-am mancat, mama. N-am apucat, inca, dar o sa mananc diseara, iti promit!
– Bine, mama, sa ai grija de tine!”

Si-o iei din loc. Iti iei vrafu’ de hartii si pleci spre ei. Masina iti devine redactie mobila. Dar asta nu e nou. Tu si cand pleci dintre peretii aia tot in redactie esti. Tot cu capul la stiri, tot cu telefonul in mana, tot cu ochii pe legi, articole, documente. Suni, te certi, pregatesti, planuiesti jurnale, stiri, reportaje, campanii. Si te grabesti. Vrei la ai tai. Vrei la masa aia. Vrei la bradul tau, vrei in patul copilariei tale, vrei in linistea anilor aia. Si te grabesti. Sunt multi kilometri, dar tu vrei, tu stii, tu poti. Tu esti de fier. Stii deja asta. Redactia te-a invatat ca asa e. Dar nu e asa. Esti doar un om. Esti din carne. Din carne si oase. Si suflet. Redactia te-a mintit. Redactia n-a stiut daca ai mancat sau nu. Redactia a stiut ca la fix intri in live. Atat. Doar atat.

Poate ca nu sunt cel mai indreptatit sa vorbesc despre asta dat fiind ca nu mai sunt in hora asta de ceva vreme. Sau poate ca fix asta ma indreptateste sa o fac. Dragilor, exista viata dupa televiziune. Exista viata dupa Antena 1, exista si dupa Realitatea sau Digi. Chiar si dupa Pro. Ne dam noi seama prea rar si parca prea tarziu, dar viata e fix ce e dincolo de usile redactiilor. Viata e alaturi de ai tai. Viata e in fiecare masa de Craciun in familie, in fiecare sarbatoare alaturi de ei, in fiecare zi pe care o planuiesti doar pentru tine si ei. Ai tai.

Ramas bun, Gătej. Puteam fi oricare dintre noi in locul tau, dar cliseul ala cu “pleaca cei mai buni dintre noi” parca merita pus pe burtiera acum…”

Oana Grigore

”Oamenii ar vrea ca binele să li se întâmple, să li se ofere de-a gata, fără ca ei sa facă ceva pentru el. Ori așa ceva nu se poate! Nimic nu se face fără noi, fără participarea noastră. Starea de bine apare abia după ce am experimentat starea de rău. Abia după ce am văzut ce nu ne place, ce ne doare, ce ne face să suferim, abia atunci înțelegem că nu mai vrem și începem să ne căutam binele. Insă binele îl găsim doar în legatura noastră cu creatorul, cu Dumnezeu.” http://oficialmedia.com/de-ce-au-oamenii-nevoie-de-repere/

Distribuie acest articol Oficial Media