Jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni – între asumarea responsabilă a libertăţii umane şi realitatea autentică a muceniciei creştine…
Introducere – Preambul
Martiriul, jertfa şi mucenicia în gândirea Bisericii noastre dreptslăvitoare şi în înţelegerea Sfintei Scripturi reprezintă experienţa morţii hotărâte prin credinţă, ca mărturie fidelă a dragostei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. În acest sens, martirul ori mucenicul este mărturisitor prin moartea cauzată şi pricinuită de duşmanii credinţei. În acest fel, mărturisirea şi moartea presupun o legătură interioară serioasă şi profundă, care trebuie privite şi abordate împreună. Puterea de a mărturisi pe Iisus Hristos vine din harul Duhului Sfânt, care este viu şi lucrător în sfinţii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea harului presupune şi conlucrarea omului cu el. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma în acest sens că “Domnul nu îngăduie totul harului, în orice împrejurare, ci porunceşte ca şi ucenicii lui să-şi aducă şi ei partea lor”. Rolul mucenicilor era astfel acela de a fi sacerdoţi ai lui Dumnezeu lângă altarul de jertfă şi de a se ruga pentru păcatele credincioşilor. Realitatea trăirii martirului şi a muceniciei în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii săi nu este un lucru pur omenesc, ci unul divino-uman, de înaltă intensitate duhovnicească. Momentul central al vieţii martirului şi mucenicului este acela al mărturisirii lui Iisus Hristos în inima sa şi în faţa lumii dezlănţuite asupra lui, mărturisire ce este lucrare a Duhului Sfânt în adâncurile sufletului său, preaplin de Dumnezeu. Este cunoscută, în acest sens, intensitatea iubirii jertfelnice a martirului şi mucenicului, manifestată prin râvna şi cuvintele pronunţate înaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei experienţe intime în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Sfântul Ignatie Teoforul, înaintea supliciului său, cerea ca nimeni să nu-l împiedice de la acesta, fiind convins că abia prin martiriu şi jertfă mucenicească începea să fie cu adevărat ucenic al Domnului Iisus Hristos. Râvna lui depăşea cele văzute şi se îndrepta epectatic spre cele nevăzute pentru a ajunge la Iisus Hristos. Astfel, el se ruga ca “focul, crucea, mulţimea fiarelor, tăierile, împărţirile, risipirea oaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întregului trup să vină asupra lui, numai să ajungă la Iisus Hristos”. Vremea ieşirii sale din această lume este vremea naşterii lui în Iisus Hristos. Martirul sau mucenicul, în jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sine pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Fiind plin de Dumnezeu, el este anthropos în sensul profund al cuvântului, adică reunificat în sine şi împăcat cu întreg cosmosul care-l înconjoară. În acest fel, Sfântul Ignatie aştepta ca, prin mucenicia lui, să se reverse asupra sa lumina cea curată a lui Iisus Hristos şi, odată ajuns acolo unde este Dumnezeu, să devină cu adevărat om, anthropos.
Prezenţa plenară a lui Iisus Hristos în Sfinţii Martiri şi Mucenici
Actele Martirice arată cu îmbelşugare şi prisosinţă că în suferinţa lor, sfinţii mucenici nu sunt niciodată singuri. Dumnezeu, cel “minunat întru sfinţii Săi”, se află permanent în ei şi în toate momentele vieţii lor. În martiriul Sfântului Policarp se spune că: “cei chinuiţi dovedesc tuturor că în ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Iisus Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup, sau, mai bine spus, Domnul Iisus Hristos însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ai săi”. Tot în acest sens grăieşte şi scrisoarea martirilor din Lyon, care subliniază faptul că însuşi Domnul Iisus Hristos oferă, în mod vădit şi evident, celor mai slabi dintre nevoitori, o putere supranaturală. “Noi toţi, zice epistola, temându-ne ca Blandina nu va putea avea curajul să mărturisească pe Iisus Hristos, din cauza slăbiciunii trupului ei, ea a împlinit aceasta cu atâta tărie încât cei ce o chinuiau s-au descurajat şi schimbându-se unii pe alţii o chinuiau în tot felul şi modul, de dimineaţa şi până seara; dar ei înşişi s-au declarat învinşi, ne mai având ce sa-i mai facă şi se mirau că mai poate să respire, întreg trupul ei fiind de jur împrejur sfâşiat şi deschis de lovituri, ei, mărturisind că un singur chin de felul acesta era suficient ca să-i aducă sfârşitul, fără să mai fie nevoie de atâtea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteaz atlet, îşi reînnoia puterile prin mărturisirea lui Iisus Hristos”.
Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi – are un rol covârşitor în viaţa martirului, trebuie subliniat faptul că mucenicul, în suferinţa sa pentru Iisus Hristos, nu este niciodată părăsit de Sfântul Duh. El este acela care insuflă nevoitorului răspunsurile în faţa persecutorilor. Acest fapt face ca faptele mucenicului şi cuvintele sale să fie considerate ca autentice mărturisiri de credinţă şi evenimente liturgice, care se împlinesc în acelaşi timp. Biserica a considerat aceste manifestări muceniceşti ca fiind lucrări şi roade ale Sfântului Duh şi le-a pus alături de Sfânta Scriptură. Cuvintele şi învăţăturile martirilor sunt deci considerate ca fiind inspirate de acelaşi Mângâietor şi sunt lăsate Bisericii spre folosul tuturor credincioşilor ei. Sfântul Ignatie Teoforul în epistolele sale arată că aceste daruri duhovniceşti sunt oferite de Domnul nostru Iisus Hristos fiecărui membru al Bisericii, prin intervenţia directă şi mijlocirea Sfinţilor mucenici, care bine s-au nevoit. Ca următori ai patimilor Mântuitorului Iisus Hristos, mucenicii îşi poartă crucea împreună cu Domnul lor, renunţând la ei, pentru ca Iisus Hristos să trăiască în ei. Domnul nostru Iisus Hristos este deci în ei, în viaţa lor, încununându-le suferinţa. Ca purtători ai acestor chinuri, mucenicii se împărtăşesc de slava lui Dumnezeu şi împărăţesc împreună cu El de-a dreapta Tatălui. în acest sens, suferinţa lor este văzută ca act de colaborare şi de conlucrare cu suferinţa Mântuitorului la opera de mântuire şi curăţire a lumii de păcate şi patimi. Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-l mărturisi pe Iisus Hristos este un botez care curăţă complet de păcate, realizând astfel, asemănarea cu moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Tertulian, în lucrarea sa, De Baptismo, spune că mucenicii îşi dau viaţa în botezul lor, practicând, în acest fel, botezul sângelui. Dacă în botezul cu apă credinciosul primeşte iertarea păcatelor în botezul sângelui martirul primeşte coroana şi cununa vieţii veşnice din mâinile lui Iisus Hristos însuşi. După acest botez nimeni nu mai păcătuieşte, spune Sfântul Ciprian al Cartaginei. Faptul ca martirul ori mucenicul s-a unit deplin şi desăvârşit cu Iisus Hristos în jertfa şi mucenicia sa este confirmat şi de cinstirea pe care o dobândeşte după sacrificiul său. Biserica a considerat dintotdeauna pe mucenici că sunt împreună cu Iisus Hristos şi, în acest mod, memoria şi toate ale lor au devenit un tezaur de mare preţ al ei. Mucenicul este şi din acest punct de vedere nedespărţit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cinstit cu multă veneraţie de credincioşi. În martiriul Sfântului Policarp al Smirnei se subliniază acest adevăr: “ne închinăm lui Hristos, pentru că el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor… Noi am dobândit apoi osemintele lor mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios”.
Prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa mucenicilor este subliniată şi de momentul mărturisirii credinţei mucenicului înaintea muncitorilor şi a lumii păgâne dezlănţuite asupra lui. Aceste clipe se înscriu într-o nouă formă de viaţă şi vieţuire care va angaja întreaga fiinţă a martirului în procesul de transformare şi metamorfozare a lumii. Dialogul sau raportul dintre mucenic şi călăul său n-au decât o singură varianta existenţială “converteşte-te sau ucide-mă”. Ca şi Mântuitorul Iisus Hristos, care a mărturisit cu seninătate şi iubire în faţa lui Ponţiu Pilat, şi mucenicul vorbeşte judecătorului său ca unui prieten, fără să-l urască. Cuvintele lui sunt ale Duhului Sfânt, de aceea el propune semenilor săi un limbaj nou, în stare să vindece necredinţa, boala şi suferinţa cauzată şi generată de păcat. De asemenea, vorbele sale determină spre o viaţă nouă şi ajută pe cel care se hotărăşte să se convertească şi să-l urmeze pe Iisus Hristos. De cele mai multe ori martirii cântă, intonând cuvinte din Sfânta Scriptură, arătând prin aceasta ca viaţa împreună cu Iisus Hristos şi în Hristos este un imn de slavă adus lui Dumnezeu. în acest sens mărturisirea lor este ortofonă, în contrast cu zgomotul păcatului şi al morţii. Prin aceste manifestări, mucenicii construiesc manifestarea cultică şi imnografică a Bisericii în toată plinătatea ei. Opus fiind cuvintelor lor nu poate fi decât blestemul promovat de învăţăturile înşelătoare ale păgânilor, care-şi au originea în viclenia şi perfidia iadului. împotriva diavolului şi a tuturor mijloacelor sale ucigătoare de suflet se aşează conştient şi senin mucenicul şi martirul lui Iisus Hristos, angajat pe calea adevărului şi al dreptăţii, ca să lupte împotriva idolilor şi întunecimii diavolilor.
Prin urmare, pătimitorii lui Iisus Hristos, plini de forţă harică şi îndrăzneală sfântă se prezintă înaintea persecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru a impune în faţa lumii, potrivnice credinţei lor, credinţa şi iubirea creştină, pe care le mărturisesc cu propriul lor sânge. Spre deosebire de lumea păcatului, faptele lor sunt logice, sunt faptele unor fiinţe care trăiesc în Dumnezeu şi după poruncile lui Dumnezeu. Cu toate că lumea îi consideră nebuni şi ieşiţi din minte, mucenicii sunt singurii înţelepţi şi rezonabili, într-o lume întunecată de satana şi deteriorată ori degradată de rău, răniţii pentru iubirea lui Iisus Hristos sunt singurii luminaţi la minte şi la chip. Pe acest ring şi stadion martirii au posibilitatea să înfrunte direct şi pe propriul său teren pe tatăl minciunii, diavolul. Superioritatea lor rezidă în faptul că ei mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa căruia “tot genunchiul trebuie să se plece şi al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”. Pentru păgâni şi rău credincioşi Dumnezeu se ascunde, dar este găsit de aceia care-L caută cu toată inima şi împlinesc poruncile lui. Mucenicii se desfătează, prin urmare, de dulceaţa vieţuirii în Dumnezeu şi primesc puterea de la Iisus Hristos. în asemenea ambianţă, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui, lor le este foarte uşor să schimbe viaţa terestră pentru viaţa cerească. Momentul despărţirii lor de trup consemnează pentru mucenici, începutul unei vieţi reale şi al unei experienţe plenare de comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi. Mucenicul doreşte să se unească cu Iisus Hristos, a cărui împărăţie nu este din această lume, El fiind Dumnezeul real şi personal. Trecerea sa din această lume înseamnă întâlnirea sa cu cel preţuit, iubit şi dorit atât de mult, cum se arată în troparul de la sfintele mucenice: “pe Tine, mirele meu, te iubesc şi pe tine, căutând, mă chinuiesc”. Ca să ne dăm mai bine seama de această năzuinţă sufletească, ne ducem cu mintea la strămoşul nostru Adam care, înainte de căderea sa în păcat, trăia în comuniune cu Dumnezeu. Cu siguranţă, după îndreptarea noastră prin Iisus Hristos tot comuniunea a rămas ca singura experienţă valabilă cu tot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om.
“Părinţii, zice Sfântul Grigorie Palama, ne-au învăţat să cugetăm despre Dumnezeu trecând mai întâi prin experienţa comuniunii”, întrucât numai această formă de trăire dă voie omului să-şi deschidă cugetarea spre cel iubit. Acest aspect subliniază faptul că Dumnezeu nu se comportă ca o fiinţă abstractă, ci ca o persoană care poate şi doreşte să stea în relaţie cu alte persoane, în comuniune de dragoste. Mai întâi Dumnezeu, din iubire dumnezeiască nelimitată şi nemărginită, şi-a arătat dragostea sa desăvârşită, prin coborârea lui la noi când a luat firea noastră stricăcioasă. Cuprinşi în această iubire oamenii urcă la Dumnezeu, răspunzând acestei chemări divine inaugurate prin jertfa şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu nu îngustează creatura sa prin cuprinderea ei în sine, ci dimpotrivă, ea se îmbogăţeşte cu fiecare înaintare în Dumnezeu. Tocmai datorită acestei dispoziţii sufleteşti pentru viaţa fericită şi acestei disponibilităţi spre comuniune, mucenicul devine omul întregii lumi şi pentru toate timpurile. Sacrificiul său reflectă jertfa lui Iisus Hristos, Domnul făcându-se şi mai vizibil prin ei în lume. Deşi El este necunoscut în fiinţa lui, totuşi este perceptibil în strălucirea sa divină, atât în faptele eroice ale plăcuţilor săi, cât şi prin sfintele lor moaşte, pline de duh şi de adevăr. Prin Mântuitorul, mucenicul învaţă să trăiască drept, să discearnă binele de rău şi, în orice loc sau moment al vieţii sale, el doreşte să trăiască numai cu Dumnezeu. Faptul că mucenicul îşi pecetluieşte crezul său prin moarte violentă, aceasta nu înseamnă că el doreşte neaparat moartea. Cu toate acestea, trebuie totuşi să subliniem faptul că el este conştient că doar prin jertfa mucenicească a propriei sale fiinţe poate să ajungă la cel pe care-l iubeşte, adică la Iisus Hristos. Prin sângele său, el pecetluieşte iubirea sa şi ea devine astfel singurul mijloc de a fi în iubirea lui Dumnezeu şi de a pecetlui această intimitate cu propria sa viaţă. Acest semn al sensibilităţii sale pline de dragoste divină este subliniat de sacrificiul său pentru Iisus Hristos, gest care reprezintă plenitudinea iubirii sale faţă de atotputernicul Dumnezeu şi faţă de întreaga lume. Potrivit spuselor Sfântului Clement Alexandrinul, “dacă trecem la iubire, martirul este fericit cu adevărat când mărturiseşte iubirea divină, pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care iubindu-L, L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit lui cu totul”.
Prin urmare, vom susţine cu toată tăria şi convingerea că, trăind experienţa împărăţiei Cerurilor prin slava hristică a mucenicilor şi martirilor, Biserica contemplă viaţa veşnică, prin intermediul sau cu ajutorul soteriologiei şi eshatologiei, în cuvintele şi gesturile lor. Ea participă la viaţa nestricăcioasă a Duhului încă de aici, astfel că fiecare comunitate, angajată în sens mistic prin Sfânta Liturghie în taina martiriului, a jertfei şi muceniciei, şi în mod explicit prin încercările şi pătimirile din lumea aceasta, asumate într-un duh de credinţă, cu toată responsabilitatea, răbdarea şi nădejdea creştină, câştigă luciditatea duhovnicească, exprimată în unicul mod eclezial de a fi: “fiţi tari în credinţă şi să vă iubiţi unii pe alţii”. Dacă Biserica ignoră această paradigma martirică ori mucenicească şi se detaşează sau dispensează de ea, riscă să uite propria ei natură şi propria ei vocaţie. Cu alte cuvinte, Biserica şi martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profundă a martiriului este dată în mărturisirea cuvântului Bisericii despre harul eshatologic învingător şi biruitor, prin care mucenicii, de ieri, de azi, dintotdeauna, se împlinesc pe ei înşişi văruind lumea. Martirul şi mucenicul dă mărturie lumii pentru Biserica lui Iisus Hristos în care el rămâne prin jertfa sa. Totodată, el vorbeşte tuturor creştinilor şi tuturor timpurilor, spunându-le că moartea lor nu este zadarnică, ci arătând felul autentic de a fi al credinciosului, care s-a îmbrăcat în Iisus Hristos – Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul – prin sfânta Taină a Botezului – săvârşit de către sacerdotul pururea slujitor şi jertfitor, în numele Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi – Celei de viaţă făcătoare, dătătoare şi ziditoare.
Despre Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei precum şi ginerele său – Sfetnicul Ianache
Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.
După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.
Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educaţii alese. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură. Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Având şi o avere însemnată, acesta avea deci o situaţie mulţumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.
Cu toate că situaţia ţării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Ţarist şi Otoman), Constantin Brâncoveanu a reuşit cu tact şi înţelepciune, să păstreze o vreme un climat de linişte şi de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mânăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. Prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.
De asemenea, Voievodul a trimis ajutoare şi danii substanţiale către creştinii aflaţi în afara hotarelor ţării, în Moldova, Transilvania, precum şi la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum şi intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârşitul. Dar astfel, voievodul şi-a încununat fruntea lui, ca şi a celor 4 feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, care era şi unchiul soţiei sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului. Astfel, în apropierea Paştelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porţi, care a sosit la Bucureşti, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia şi o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor şapte turnuri). Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari. Şi aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reuşit să obţină graţierea ostaticilor, dar cu condiţia trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăţie şi curaj, ca şi cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.
Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoşi din temniţă, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, şi purtaţi în lanţuri pe uliţele Constantinopolului, ca nişte făcători de rele. Spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. de faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum şi ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitati special la macabrul spectacol. Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care a fost mărturisit. Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale Bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care Domnitorul Brâncovean a ajutat-o cu ceva timp mai înainte.
Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în luna martie anul 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în anul 1716. Apoi, doamna Marica, în anul 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.
La iniţiativa fostului Patriarh al României Miron Cristea, în anul 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sfântul Gheorghe Nou şi depus în Paraclisul Patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi. Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a ştiut să conducă în mod autonom ţara lui, deşi condiţiile vremii erau vitrege, a reuşit să ridice prestigiul cultural al Ţării Româneşti, şi mai ales, a ştiut să moară pentru credinţa străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte şi de conducători destoinici, ridicaţi la rangul sfinţeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei şase martiri în rândurile sfinţilor, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august.
Concluzii şi încheierea
În ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Vodă Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în acelaşi an aniversa şi 25 de ani de domnie. În dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască… În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”.
Din nefericire, lucrurile aveau să ia o întorsătură atât de neprevăzută, încât în ziua aniversării sale, domnitorul era purtat în lanţuri, împreună cu fiii şi ginerele său, asemenea tâlharilor de rând, pe străzile Istanbulului. Calvarul începuse cu şase luni înainte când, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu primea vestea mazilirii sale. În Vinerea Mare porni, escortat de o gardă turcească, către Istanbul, unde, odată ajuns, fu aruncat în temniţa Yedikule, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu.
În temniţă, domnitorul şi fiii săi au fost torturaţi într-un mod aproape imposibil de imaginat în zilele noastre. Astfel, cronicarul spune că pe lângă butucii în care le-au fost prinse mâinile şi picioarele, li se cresta pielea capului, presărându-se apoi sare, li se ardea pieptul şi tălpile cu fierul roşu, erau bătuţi cu bestialitate în fiecare zi. Şi tot acest tratament nu avea decât un singur motiv: aflarea sumelor de bani depuse de domnitor în băncile apusene.
După şase luni de chinuri, turcii au aflat ce au dorit. Imediat s-a hotărât executarea publică a prizonierilor şi, ca o probă de sadism extraordinar, ziua fixată a fost 15 august, zi de mare sărbătoare a creştinilor, dar şi ziua de naştere a domnitorului şi onomastica soţiei sale, doamna Marica. Când a transmis această veste întemniţaţilor solul a mai menţionat că „din prea multa milostivire a măritului sultan” muftiul obţinuse graţierea, în cazul în care condamnaţii ar fi părăsit legea creştină şi s-ar fi convertit la islamism sau mahomedanism.
După cum am mai spus, în dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, cu capetele descoperite, îmbrăcaţi doar în cămăşi ponosite şi târând după ei lanţurile grele, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască. Ajunşi la locul execuţiei, au fost aşezaţi în faţa sultanului Ahmed al III-lea, care a ţinut în mod special să participe. Condamnaţilor li s-a reamintit că îşi pot cruţa viaţa dacă se dezic de Iisus Hristos.
Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: ‘Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru’. Imediat au fost aliniaţi şi aşezaţi cu capetele pe trunchiuri. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache, sub necruţătoarea secure a călăului. Au urmat apoi capetele fiilor Constantin, Şerban şi Radu. Când veni rândul lui Mateiaş, mezinul de numai 11 ani, îngrozit de trupurile care se zbăteau, împroşcând cu sânge în toate părţile şi de privirile reci, întipărite pe chipurile fraţilor săi, ale căror capete au fost desprinse de corpuri, se aruncă la picioarele sultanului, promiţând că se va face musulman, dacă va fi cruţat. „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”, auzi Mateiaş, printre suspine, glasul părintelui său.
În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci. Se ridică în picioare, şi merse direct către călău, aşezându-şi capul pe trunchi. „Vreau să mor creştin! Loveşte!” În doar câteva clipite capul destrupat al lui Mateiaş avea aceeaşi expresie rece, parcă nepăsătoare ca a fraţilor săi. La urmă, lângă balta de sânge a fiilor săi, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorât şi bătrânul Constantin Brâncoveanu de aceeaşi lovitură nemiloasă a călăului. Oribilul spectacol s-a încheiat, după obiceiul otoman, cu purtarea capetelor în vârful suliţelor, pe străzile Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare…
Trupurile neînsufleţite ale domnitorului şi fiilor şi a ginerelui Ianache au fost, pe ascuns, pescuite din mare de creştini şi înmormântate în biserica din Insula Halki, în biserica Maicii Domnului, zidită de împăraţii paleologi, dar ajutată cu multe daruri de domnitorul martir.
Cu foarte mari eforturi, doamna Marica Brâncoveanu a reuşit să aducă în ţară osemintele voievodului, înmormântându-le în una din ctitoriile soţului ei, biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti. De teamă să nu fie profanat de turci, mormântul a fost acoperit cu o lespede de marmură albă, fără însemnele domneşti. Doar inscripţia discretă cu stema Ţării Româneşti şi candela de argint de deasupra mormântului au fost singurele indicii, pe care 200 de ani mai târziu le-a descifrat Nicolae Iorga, că acolo odihnea Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu.
În altă ordine de idei, cu toate că a fost un martiriu în toată regula, cu nimic diferit de execuţiile de creştini făcute de împăraţii romani persecutori, sultanul a fost însoţit de ambasadorii marilor puteri europene – desigur, creştini şi ei – Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic. Poate că frica, puţina credinţă sau simplul oportunism politic i-a împiedicat pe reprezentanţii puterilor europene să reacţioneze sau măcar să înţeleagă extraordinarul gest al unui principe creştin. Mai mult, săptămânalul francez Gazette de France, aproape în stilul unui tabloid contemporan, a scris doar despre problema averii din străinătate, tortură şi execuţie. Despre gestul martiric al domnitorului sau măcar despre eroismul său… nimic. Nici măcar un cuvânt.
La 20 iunie anul 1992 Biserica Ortodoxă Română, la iniţiativa Patriarhului României Teoctist Arăpaşu, a canonizat pe Martirii Brâncoveni, fixându-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu Praznicul Adormirii Maicii Domnului). În zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucureşti şi Mănăstirea Hurezi, din judeţul Vâlcea ceremoniile de proclamare a canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod şi a mii de credincioşi, care-şi arătau evlavia faţă de singurul domnitor român care a preferat moartea mucenicească şi martirică decât să renunţe la credinţa strămoşească şi autentică, în Iisus Hristos…În anul acesta – 2014, se împlinesc 300 de ani de la sfârşitul mucenicesc şi martiric al Sfinţilor Brâncoveni, motiv şi prilej pentru Biserica Ortodoxă Română, la iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel, să declare acest an drept unul jubiliar, omagial şi comemorativ…
Cu alte cuvinte aşadar, răsplata martirului sau a mucenicului este preamărirea sa în ceruri (dar şi pe pământ), adică trăirea lui împreună cu Iisus Hristos şi în unire veşnică cu Dumnezeu. De bună seamă, suferinţa îndurată aici pe pământ nu are comparaţie cu slava cerească de care s-a învrednicit. Mucenicul sau Martirul trăieşte în comuniune cu Dumnezeu în viaţa pământească, iar după sfârşitul său locuieşte în comuniune permanentă şi neîncetată cu Domnul, în viaţa cea cerească, cunoscând în mod desăvârşit fericirea deplină în iubirea dumnezeiască. El va primi însutit ceea ce a lăsat aici, împărăţind împreună cu Iisus Hristos în veşnicie. Pentru jertfa sa şi pentru chinurile sale îngrozitoare şi mai presus de fire, el s-a făcut vrednic cu adevărat de o amintire nepieritoare, după cum spune Eusebiu din Cezareea. Dar mucenicii, chiar dacă au ajuns în unire desăvârşită cu Dumnezeu, rămân totuşi în Biserică în ajutorul fraţilor şi surorilor lor. De aceea Vieţile Sfinţilor au fost transmise Bisericii în scris, ca să arate urmaşilor modul de a se conduce în viaţă, după poruncile lui Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat!…
Referinţe bibliografice:
1. Pr. Prof. Ion Ionescu, Sfinţi români şi apărători, p. 620, 634.
2. P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, p. 144-145,
3. Anton Maria Del Chiaro, Descrierea Ţării Româneşti,
în vol. Călători străini despre Ţările Române, vol VIII, p. 388.
4. www.patriarhia.ro
5. www.basilica.ro
6. www.ziarullumina.ro
7. www.mmb.ro
8. www.doxologia.ro
9. www.mitropoliaolteniei.ro
10. www.arhiram.ro
11. www.mitropolia-ardealului.ro
12. www.arhiepiscopiatargovistei.ro
13. www.eparhiaargesului.ro
14. www.episcopiagiurgiului.ro
15. www.sfantulgheorghenou.ro
călător pe la reviste pe la câteva edituri “…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă
DACA TI-A PLĂCUT URMĂREȘTE PAGINA NOASTRA!!
EXCLUSIVE BREAKING NEWS
Diana Șoșoacă este scoasă din cursa pentru alegerile prezidențiale. CCR i-a respins candidatura la Președinția României
Piperea: 1500 de lire au primit părinții pentru a-și testa copiii cu vaccinul Moderna
Polițiștii criminaliști au descins din nou la Spitalul Pantelimon. Au fost ridicate toate telefoanele mobile ale medicilor de la ATI
Coșul minim lunar în 2024 pentru o persoană singură depășeste 3800 de lei. O familie cu doi copii plătește aproape 10.000 de lei
Festivalul Naţional de Interpretare şi Creaţie a Romanţei „Crizantema de Aur”, ediţia a 57-a, 2024
Registrul Auto Român are un nou angajat, Chatbotul RAReș care va răspunde la întrebări 24 de ore din 24
LIFE STYLE
Întrebări pe care să le adresezi copilului tău în loc de ”Cum a fost la școală?”
Bărbații amabili și carismatici în public, agresivi si duri cu familia
Când corpul ne vorbește prin durere sau diverse afecțiuni ne trimite mesaje din subconștient
Psiholog: Nu ai o voce şi nu eşti auzită sau văzută pentru că încerci să rămâi ”fetiță bună”
Atracțiile intime fulgerătoare au la bază foarte multe traume
DESTINATII
Ziua națională a gestronomiei și vinului românesc
Peştera Ialomiţei trece la programul de iarnă din 1 octombrie 2024
România și-a stabilit strategia pentru dezvoltarea turismului
30 de elevi premianți ai Școlii Niculești au participat la o tabără de educație turistică montană pe Valea Ialomiței
Te ajutam sa faci bagajul!
SANATATE
Cum s-a vindecat de cancer o femeie din Cluj-Napoca. Tratamentul care i-a salvat viața
”Depistează.Tratează.Vindecă. Învinge cancerul de sân, pas cu pas!”
”Împreună putem găsi soluții și promova bune practici, astfel încât bătrânețea să fie frumoasă!”
La sfârșitul anului 2020, existau 7,8 milioane de femei în viață care au fost diagnosticate cu cancer la sân
36% din tinerii cu vârste cuprinse între 13 și 28 de ani au avut simptome de depresie, în anul 2022
Bune practici pentru o bătrânețe frumoasă
URMARITI OFICIAL MEDIA PE CANALELE NOASTRE
AUTORII OFICIAL MEDIA
De ce ne sperie o VIATA NOUA? - Oana Grigore
Ce mai poti citi
FESTIVALUL VEVERIȚELOR de la Buziaș EDIȚIA VIII
Cum tratam pe cai naturiste hipotiroidismul?
Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei din Munţii Orăştiei