ZIUA FLORII DE COLȚ

”Floarea de colţ, pe numele științific Leontopodium alpinum Cass, a devenit un simbol puternic pentru România, după ce a fost declarată „monument al naturii”, ocrotită, protejată în rezervaţii naturale din mai multe zone ale țării.

Numită şi floarea-reginei sau floarea doamnei, este o floare delicată de munte, cu petale albe acoperită de perişori mici, catifelaţi, argintii, conferindu-i o notă aparte de gingăşie şi frumuseţe.

Prima scriere despre denumirea acestei flori alpine este găsită în la 5 martie 1784 ca Edelweiss , în limba engleză edel ( nobil ) și weiss ( alb )

Legenda Florii de Colț…

Odată, demult, o stea s-a desprins de pe cer și a plecat în lume, pentru a cunoaște oamenii și meleagurile lor. Pe aripile vântului călători zile și nopți! Într-o zi ajunse deasupra unor munți înalți-erau vârfurile Pietrei Craiului. Încântată de priveliște, steaua se opri, se desprinse de pe aripile vântului și căzu. Când se lovi de primul vârf ascuțit, se prefăcu într-o floare albă și catifelată, de forma unei steluțe.

De atunci ea crește pe munți, dar îi plac doar piscurile înalte și prăpăstioase pentru a fi mai aproape de cerul din care s-a desprins.

Este o plantă deosebit de rară şi creşte în munţi calcaroşi, pe pajiştile de pe versanţi abrupţi şi însoriţi sau pe stânci, în zonele stâncoase aflate între 1.800 şi 3.000 de metri altitudine, potrivit „Enciclopediei de etnobotanică românească” de Valer Butură (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979).

La noi creşte în Munţii Carpaţi şi poate fi întâlnită în Munţii Maramureşului, Munţii Rodnei, Obcinele Bucovinei, masivele Rarău, Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Făgăraş, Cozia şi Retezat.

Botanistul Alexandru Borza a făcut, pentru prima oară în 1911, un studiu amănunţit al florii de colţ, el fiind cel căruia i se datorează declararea acesteia ca „monument al naturii”, ocrotită de lege încă din 1933, în rezervaţii naturale.

Floarea reginei, originară din stepele Asiei, se găseşte zone muntoase din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpai, Pirinei, dar şi din Asia Centrală şi de Est până-n Himalaya.

Este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium Cass., familia Asteraceae din care face parte floarea-soarelui, margareta etc. La fel ca şi rudele ei, este considerată drept o floare în timp ce este de fapt o inflorescenţă, adică un buchet întreg de floricele foarte mici, numeroase între 50 până la 500 de flori mici şi foarte înghesuite, grupate în 2 până la 12 capete de flori galbene (capitula), înconjurate de 5 până la 15 frunze albe catifelate (bractee) aranjate în formă de stea. Întreaga plantă şi frunzele din jurul inflorescenţei sunt acoperite de peri lânoşi albi care au rolul de a proteja împotriva frigului, a uscăciunii şi a radiaţiei ultraviolete.

Planta este lânat-tomentoasă, înaltă de 5-20 cm, cu inflorescenţe compuse din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb – argintii, lânos – păroase. Dacă în România planta ajunge doar până la înălţimea de maximum 20 cm, ea poate creşte în alte ţări până la 50-80 cm. Are în pământ un rizom cilindric, acoperit cu resturi de frunze negre-brune, potrivit volumului „Flora mică ilustrată a României”, I. Prodan, Al. Buia (Bucureşti, 1966). La suprafaţa pământului formează o rozetă de frunze, din mijlocul cărora se ridică tulpina ce poartă o inflorescenţă numită Calatidiu, de forma unui disc, în care sunt grupate, în mod normal, florile. Înfloreşte vara în lunile iulie-august.

Tradiţional, floarea de colţ este considerată un simbol al dragostei, iar, în vremuri mai îndepărtate, bărbaţii îşi demonstrau iubirea aventurându-se pe stâncile munţilor, pentru a culege o floare de colţ şi a o dărui fetei dragi. În limbajul florilor, ea este simbolul purităţii şi curăţeniei. În medicina populară a fost folosită ca remediu antiinflamator.