Altarul meu e limba română!

Altarul meu e limba română. Iubeam această limbă înainte de a mă fi născut. Îi simțeam deja mirosul de pâine caldă și tămâie încă de la prima apariție pe acest pământ. Când am plâns pentru prima dată, am făcut-o în limba mea atât de dragă pe care o cunoșteam parcă de o veșnicie. În limba română se plânge cel mai frumos, pentru că poporul lui Eminescu nu poate altfel. Limba mea are mirosul grâului copt și de asemenea puritatea copilului care poartă cercei de cireșe și coronițe din romanițe. Anume de asta mă mândresc că prin venele mele curge sânge de român, că tricolorul pentru mine e mai sfânt decît viața.

Din talpă până în creștet sunt copilul care călcând prin iarbă înrourată de lacrimile trecutului, visează reîntregirea neamului nostru, așa precum un drumeț era însetat, așa cum celui carui i se ia totul, rămâne cu mare credință în Domnul. Să nu fi fost român, să nu fi auzind de Eminescu, cred că aș fi preferat să nu exist. Dumitru Matcovschi ne numea ”copiii dorului”, pentru că doar poporul nostru poartă o slovă cu miros de tămâie și gutuie. Limba română e altarul căruia mă închin în fiecare zi, altar căruia îi aduc la prag o viață în slava acestui neam cu muncă de zi cu zi.

O limbă e ca o biblie, care dacă scoți din ea iubirea rămâne seacă și stoarsă de istorie ca vulcanul care a izbucnit și nu mai are lavă. Aș vrea să mă nasc încă o dată pentru a cunoaște toată măreția ei, dar dacă acest lucru nu este posibil aș vrea să mor cu tricolorul la piept semn că sunt român. Nimeni nu are o soartă mai zbuciumată decât a noastră, un popor despărțit în două, popor torturat și hărțuit de toți care își doreau putere. Deportați prin lagăre în Siberii de gheață, ecoul acelor timpuri sună și astăzi la ceafă. A venit timpul să ne apărăm interesele, să spunem clar și fără teamă că suntem români! A fi român nu e o rușine, ci o mare demnitate. La zidirea limbii mele a muncit întreaga natură pentru că atunci când vine vorba de ea, toate cuvintele care ar defini imensa dragoste, pur și simplu, pier. Cred că am atâtea de spus și totuși amuțesc, pentru că ea, e o rugăciune, ea, e o parte din mine, e patria, e muma, e codrii și tot ceea ce ar defini cuvantul viață.

LIMBA MEA S-A NĂSCUT în împărăția cerească, Domnul dându-i un nume sinonim cu focul, un foc ce încălzeștete sufletul cu jăraticul demnității și identității naționale. Îngerii au purtat-o pe aripile lor și după un timp au dat-o la niște oameni muncitori și binevoitori care să poate avea grijă de ea. O limbă născută din sânge, lumină și o dorință de seninătate. Dacă toate “lăcățile” au cheia, atunci lăcata asta nu poate fi descuiată de nimeni, pentru că păstrează comoarea cea mai prețioasă, cea a strămoșilor noștri. Anafura udată de lacrimile strămoșilor noștri, de cei care ne-au asigurat un viitor. Când zic ”român”, simt că sufletul meu pare sa fie nemuritor, simt că acest grai îmi dă forțe necesare pentru a trăi. Limba română e duminica smereniei, e altarul pribegitului. O limbă cântată de păsări și de oameni deopotrivă, slăvită de oameni și sfințită de Domnul. Nu sunt săracă atata timp cat am o limbă, limba română. Limba e oglinda națiunii noastre, iar Fănuș Neagu făcea din ea o punte dintre inimă și umbra, pe care o numea suflet. Vieţuiesc în limba mea, acţionez în limba mea, de la un cuvânt până la altul se întâmplă toate minunile.

”Universul e limba mea” afirma marele Grigore Vieru care dorea cu tot sufletul scoaterea sârmei ghimpate, dorea reântregirea fraților, care au aceeași mumă. O țară poate fi despărțită în două și învelită cu sarmă “înghipată”, dar unui popor nu i se poate lua jăraticul și tricolorul. Limba română e destinul unui neam întreg, de la naștere și până acum, e singura avere pe care omul o ia cu el pe lumea cealaltă. Limba mea e fecioara divină care zburdă pe acest pământ ocrotită de îngeri, e mireasa orbilor și bolnavilor care cerșesc vindecare sau cei care nu mai au o scăpare și mor cu cuvîntul ”mamă” pe buze. Să ne iubim limba română și să luptăm împreună pentru Unire!!

Adriana Tuluc, Republica Moldova

Oana Grigore

”Oamenii ar vrea ca binele să li se întâmple, să li se ofere de-a gata, fără ca ei sa facă ceva pentru el. Ori așa ceva nu se poate! Nimic nu se face fără noi, fără participarea noastră. Starea de bine apare abia după ce am experimentat starea de rău. Abia după ce am văzut ce nu ne place, ce ne doare, ce ne face să suferim, abia atunci înțelegem că nu mai vrem și începem să ne căutam binele. Insă binele îl găsim doar în legatura noastră cu creatorul, cu Dumnezeu.” http://oficialmedia.com/de-ce-au-oamenii-nevoie-de-repere/

Distribuie acest articol Oficial Media