Cetatea Colţ sau „Castelul din Carpaţi”

Cetatea Colţ a aparţinut familiei Cândea, considerată, până în secolul al XVII-lea, cea mai influentă familie nobiliară din Ţara Haţegului, recunoscută pentru averile şi ambiţiile ei. Însă, faima cetăţii i-a fost adusă de Jules Verne care, din iubire pentru misterioasa româncă Luiza, a scris cartea „Castelul din Carpaţi”.

Cetatea Colţ, se află pe malul drept al Văii Râuşor, aşa cum o vedem de la intrarea dinspre aval a micului sat Colţ, din comuna Râu de Mori, înainte de a ajunge la mănăstirea cu acelaşi nume.

De pe meterezele Cetăţii Colţ sau „Castelul din Carpaţi” cum o numea Jules Verne, vedem varful munţilor Retezat, încărcat de zăpadă până la mijlocul lunii August.

Cetatea Colţ a fost ridicată în secolul al XIV-lea de una dintre cele mai cunoscute familii de nobili transilvăneni români, a cneazului de Râu de Mori, Cânde. Numele fusese iniţial o poreclă: „Nicolaus dictus Kende”, adică „Nicolae, zis Căpetenie”. Prin maghiarizare, familia este recunoscută astăzi sub numele de Kendeffy. Deşi menţionată târziu, la început de secol al XVI-lea, este categoric databilă cândva în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Important este şi că păstrează cel mai vechi nume românesc de cetate din provincie. Familia a avut o ascensiune continuă, depăşind Vatra Haţegului. Preţul acestei ascensiuni a fost acela al îmbrăţişării religiei catolice. Cnejii Cândea s-au împărţit în două familii, din care ramura Kendeffy a rămas pe loc, amplificând cuibul fortificat.

Cu ziduri groase şi turnuri înalte de apărare, cetatea era capabilă să facă faţă unei artilerii. La mijlocul secolului al XVII-lea, Cetatea Colţ a fost implicată în luptele care au însoţit invazia turco-tătară. A fost abandonată curând după 1700, după eliberarea de turci a Banatului, iar familia Kendeffy s-a mutat în alte rezidenţe, cum ar fi castelul construit la Sântămărie Orlea.

Cetatea a fost ridicată pe un colț de stâncă, la intrarea în defileul Râușorului, în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri. Deși a fost ridicată în scopuri de apărare, ea nu a îndeplinit niciodată acest rol, cele trei fortificații fiind prea mici pentru a face față unor armate de mari dimensiuni, așa că, cel mai probabil, cetatea servea ca loc de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. Are plan neregulat, adaptat formei de relief, este prevăzută cu un donjon masiv și a fost cea mai puternică cnezială din Transilvania.

Din cetate nu s-au mai păstrat decât zidurile a două etaje deasupra parterului dar, ţinând seama de analogia oferită de turnul de la Mălăieşti  este cert că şi la Colţ au existat de la început cel puţin patru nivele, fiecare cu câte 20-22 metri pătraţi suprafaţă utilă. Actuala intrare din incintă în parterul turnului este mai nouă; iniţial se afla aici o scară de lemn, exterioara, care ducea la primul sau al doilea etaj, de unde se ajungea apoi, pe scări interioare, în celelalte încăperi.

Cetatea Colț, ale cărei începuturi datează din anul 1359, s-a degradat prin prăbușirea în vale a unor curtine, iar în prezent mai păstreză doar resturile de ziduri, fiind practic o ruină. Reprezentanții comunei Râu de Mori în frunte cu primarul comune Iosif Mang, un om cu un suflet deosebit , încearcă să atragă fonduri pentru reabilitarea acestui monument istoric, ajuns astăzi în paragină.

Legendă

Se spune că Cetatea Colţ a fost sursa de inspiraţie pentru romanul „Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne. Criti­cii care au studiat opera lui Jules Verne susţin că scriitorul a făcut o călătorie în Transilvania, unde a fost însoţit de o frumoasă şi misterioasă femeie din Homorod. Se presupune că aceasta a fost ultima mare iubire a lui Jules Verne şi că povestea lor s-ar fi consumat în castelul din Carpaţi.
Localnicii ştiu povestea unei fete de 17 ani care, în 1862, şi-ar fi lăsat baltă mirele, în toiul pregătirilor de nuntă, şi a fugit de la părinţi. O chema Luiza, iar Jules Verne îi spunea „unica sirenă”. Viaţa i-a despărţit pe cei doi. Tânăra s-a căsătorit cu altcineva şi a plecat la Bucureşti. Dragostea lor s-a consumat apoi în scrisori, dar, cu timpul, s-a stins.

Stejărel Ionescu

Stejarel Ionescu

Jurnalist, scriitor, editor, terapeut

Distribuie acest articol Oficial Media