Comerţul cu ceai este de fapt un jaf englez bine gândit

Începând cu secolul al XIX-lea, Marea Britanie este al treilea cel mai mare consumator de ceai la nivel mondial. În cultura populară, ceaiul a devenit un adevărat simbol al Regatului Unit. Petrecerile cu ceai înseamnă eleganţă şi bun gust. Până şi în România a fost popularizată această idee – amintim celebra schiţă Five o’clock a lui Caragiale. Deşi la început era consumat exclusiv de nobilime, în timp, ceaiul a ajuns şi la oamenii din clasele sociale de jos. Astăzi este băut de mai multe ori pe zi în fiecare casă engleză. Originile tradiţiei ceaiului se găsesc la mii de kilometri distanţă de Marea Britanie, în China. După 1700, britanicii au propus comerţul cu ceai chinezilor. Preţurile erau însă prea mari, iar chinezii nu acceptau aproape nimic în schimb. Ca răspuns, englezii au iniţiat un plan foarte elaborat ca să aducă ceaiul în Marea Britanie.

În 1848, obsesia națiunii pentru ceai a dus la unul dintre cele mai mari furturi de proprietate intelectuală din istorie.

În China, ceaiul este cultivat de mii de ani

Chinezii au cultivat ceaiul de-a lungul a mii de ani, dar aproape și-au pierdut monopolul asupra comerțului internațional când un botanist scoțian, deghizat în nobil chinez, l-a scos ilegal din China în anii 1800, pentru a asigura britanicilor băutura lor preferată.

Introdus pentru prima dată de prințesa portugheză Catherine de Braganza în 1662, ceaiul a depășit în curând berea ca băutură preferată a Marii Britanii. Singura problemă, potrivit lui Sarah Rose, autoarea cărții For All the Tea in China: How England Stole the World’s Favorite Drink and Changed History, a fost că poporul chinez nu accepta comerţul cu ceai.

Marea Britanie pur și simplu își cheltuia argintul în China, creând o problemă serioasă a balanței de plăți. Soluția Marii Britanii? Comerț cu droguri – în special, doza de cofeină din ceai în schimbul macilor. Macii cresc din abundență la granița Afganistan-Pakistan, care la acea vreme făcea parte din Imperiul Britanic. „Au început pur şi simplu să arunce opiu în China”, a explicat Rose. Dar traficul de droguri s-a dovedit a fi o bătaie de cap costisitoare și astfel, în 1848, Marea Britanie s-a angajat în cel mai mare jaf botanic din istorie, precum și în unul dintre cele mai mari furturi de proprietate intelectuală de până acum: furtul de plante de ceai chinezesc, precum și expertiza de preparare a acestora, în vederea creării unei industrii a ceaiului in India.

Comerţul cu ceai este de fapt un jaf englez bine gândit

„Sarcina necesita un vânător de plante, un grădinar, un hoț, un spion. Omul de care Marea Britanie avea nevoie era Robert Fortune”, scrie Rose. Fortune a fost agentul trimis pentru a strecura din China plantele și secretele producției de ceai.

În jurul anului 1845, când botanistul avea peste 30 de ani, a făcut o călătorie de doi ani în China în căutarea plantelor. La întoarcere, a publicat un jurnal de călătorie în care și-a descris aventurile. „A fost atacat de pirați, a fost atacat de bandiți, s-a confruntat cu tot felul de boli și furtuni și, de asemenea, se plimba deghizat în chinez, îmbrăcat ca și cum ar fi un negustor chinez bogat”, a spus Rose.

Fortune a reușit. A reușit să transporte semințe din China în India, iar impactul asupra comerțului cu ceai a fost imens. În timpul vieții sale, India a depășit China ca cel mai mare producător de ceai din lume.

În restul secolului al XIX-lea, comerţul cu ceai s-a intensificat, pe măsură ce cumpărătorii din Europa continentală și Statele Unite s-au alăturat britanicilor. Până la începutul secolului al XX-lea (pe vremea primelor sondaje sistematice), comerțul cu ceai a continuat să implice mai mulți oameni – familii de țărani, femei, copii, muncitori sezonieri și hamali – decât oricare dintre industriile urbane timpurii ale Chinei. Ca răspuns, au apărut industrii rivale în India colonială, Ceylon, Japonia, Taiwan și Indiile de Est Olandeze. Astăzi, proprietatea familiei Tregothnan, Cornwall, veche de 700 de ani, vinde ceai înapoi în China.

Lorena Iordache

„O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a transformat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.”

„Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă stăruinţa superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

― Albert Camus, „Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd.”

Distribuie acest articol Oficial Media