Închiderea școlilor a scos la iveală neajunsuri ascunse sub preș ani de zile

Este clar pentru toată lumea că ne aflăm într-o perioadă complicată plină de provocări și evenimente neprevăzute.  Cum spunea cineva, este ca într-un război cu un inamic nevăzut, dar extrem de periculos. Acest lucru amplifică problemele sistemului de învățământ românesc.

Este cu atât mai greu cu cât nu există un precedent și nu există rețete. Toată lumea învață din mers.

Este dificil să fii factor de decizie în această perioadă, indiferent de nivelul de decizie pe care trebuie să o iei. Dar dacă te afli acum într-o poziție care implică decizii, înseamnă că ți-ai asumat această poziție. Odată cu poziția ți-ai asumat și riscurile.

Asistăm de aproape trei luni la un lung șir de bâlbâieli ale guvernului care au adus populația în pragul disperării. Sigur, s-au luat și măsuri foarte bune pe care nu le poate contesta nimeni. Sigur că în situația dată greșelile sunt inerente, dar este de neconceput ca ceea ce se decide să nu fie în urma unor analize cât de cât  realiste.

Unul din domeniile cel mai greu încercate este, fără nicio îndoială, domeniul educației. Această pandemie a lovit școlile din România cu puterea unei bombe nucleare. De ce? Pentru că în ultimii 30 de ani s-a făcut mult prea putin pentru modernizarea școlii românești. Ba mai mult, nu s-a făcut nimic pentru menținerea ei la niște cote cât de cât firești pentru secolul XXI.

Problemele școlii românești

La 20 de ani de la intrarea în acest secol XXI avem foarte multe școli cu toalete în fundul curții, fără apă curentă, avem mii de comunități în care igiena personală și colectivă este doar o himeră.

Timp de 30 de ani nu am fost în stare să dotăm FIECARE școală cu laboratoare de informatică sau măcar să dotăm fiecare sală de clasă și grădiniță cu tehnologie acceptabilă, dacă nu de ultimă generație.

Avem școli și grădinițe care nu au fost zugrăvite de zeci de ani. Avem școli și grădinițe ale căror tavane se prăbușesc peste elevi și profesori.  Nu avem articole de igienă la toalete decât dacă le aduc elevii…

Avem școli și grădinițe moderne, construite din fonduri europene în sate și cătune prin toată România, care se degradează în fiecare zi pentru că au fost închise din rațiuni financiare sau din cauza unor interese obscure și  meschine.

Legislația – minge de ping-pong

În 30 de ani legislația din domeniul educației s-a schimbat de vreo trei ori substanțial și a suferit mii de modificări, începând uneori chiar din a doua zi a publicării legilor în Monitorul Oficial.  Tot ceea ce s-a făcut, s-a făcut pe genunchi, fără consultarea profesorilor. Au fost consultați doar  „experții”, de regulă unii care au luat contact cu catedra doar tangențial. In niciun domeniu nu au fost atâtea schimbări de miniștri ca în educație.  Faptul că cei mai mulți au fost profesori universitari se vede în faptul că învățământul universitar s-a modernizat și merge mai bine. Asta din punct de vedere organizatoric, pentru că dacă vorbim de calitate…. Dar asta este o altă discuție.

Să revenim…

Bâlbele din sistemul preuniversitar

Închiderea școlilor a scos la iveală neajunsuri ascunse sub preș ani de zile. Au ieșit la iveală lipsurile din pregătirea profesională a corpului profesoral. Trebuie să recunoaștem că în spatele catedrei s-au ascuns ani și ani de zile oameni care au făcut mai nimic pentru a ține pasul cu vremurile. Am descoperit  că avem profesori care nu au adresă de mail. Mai erau unii  pentru care  calculatorul însemna doar Sollitaire, iar internetul doar Youtube și Facebook. Știu că mulți colegi se vor supăra, dar haideți să fim demni și să recunoaștem adevărul.

Am descoperit și o categorie de cadre didactice care rămăseseră ancorate într-o realitate doar a lor, incapabili să o depășească și să se adapteze nevoilor unor elevi altfel. Să nu uităm că aceste generații s-au născut cu televizoare, cu telefoane în casă, cu calculatoare și apoi cu zeci de gadget-uri. Vrând-nevrând, trebuie să ne adaptăm. A sta în carapacea noastră, în zona noastră de confort, este cel mai mare deserviciu pe care ni-l putem face nouă înșine, dar și celor din jurul nostru. Este categoria profesorilor care așteaptă să treacă anii, de la o zi de salariu la alta. Sunt cei fără ambiții și fără demnitatea omului care își face datoria.

A treia categorie, covârșitoare este cea a profesorilor care după ce și-au pus mâinile în cap, au înjurat pe toată lumea de la opincă până la vlădică, s-au pus pe treabă. Au căutat tutoriale, au luat legătura cu colegi din străinătate, au abordat profesori din Australia, acolo unde învățământul la distanță este o practică curentă și s-au apucat de treabă.

Acești profesori nu au așteptat indicații, nu au așteptat să li se spună ce să facă. Bine au făcut, pentru că ministerul a reacționat târziu și nu a făcut decât să recomande niște platforme și câțiva profesori aflați în grații. A reapărut Teleșcoala, platformele de toate felurile pentru primar, gimnazial și liceal, dar nimic, absolut nimic pentru preșcolar.

Profesori și părinți între agonie și extaz

Foarte curând au apărut însă reacții ale părinților, cele mai multe de nemulțumire. Prea multe teme sau teste, nevoia de prea mare implicare a lor în învățare. Părinții = voturi multe, mai multe decât ale profesorilor. Este punctul în care ministrul începe concesiile față de părinți. Elevii nu intră în ecuație. Sunt doar element de decor. Începe joaca de-a monitorizarea. Ba se cer rapoarte, ba nu se cer. Ministerul aruncă pisica în curtea inspectoratelor, iar acestea în curtea directorilor (numai director de școală să nu fii acum!).

Profesorii, în cea mai mare parte nu sunt deranjați de rapoarte. Sunt obișnuiți cu ele. Fac asta de când  sunt la catedră. Ba acum e mai simplu pentru că nu le scot pe hârtie. Nici acum la aproape trei luni nu se știe cu exactitate dacă monitorizarea este obligatorie sau care este forma ei.

Intre timp cineva își aduce aminte că, în contractele de muncă ale profesorilor nu este prevăzută activitatea on-line. Deci în ograda directorilor apare obligația de a rezolva acest aspect. Și aceștia o rezolvă. Profesorii își asumă partea aceasta de contract. Urmează, desigur, modificări ale fișei postului, ale fișei de autoevaluare.  Este ca în seriale….va urma.

Dezbateri?

Între timp se dezbate situația Evaluării Naționale și a Bacalaureatului. Să fie sau să nu fie examen? Cum să se desfășoare? Care este cea mai bună soluție? Există opinii și opinii.

Unii susțin că anularea examenului și echivalarea lui cu media anilor de gimnaziu ar fi soluția. Alții spun că mediile nu reflectă realitatea. Adică? Adică este pusă, serios,  la îndoială obiectivitatea notelor acordate de către profesori. Asta în condițiile în care de ani de zile se spune că elevii sunt traumatizați de faptul că trebuie să învețe, că au multe materii, că au multe teme…. De la începutul mandatului, ministrul a cerut evaluări prietenoase (din rațiuni de voturi, desigur).

Indicațiile date profesorilor de a negocia notele cu părinții și elevii, scot din ecuație serios echivalarea examenelor cu media anilor de gimnaziu și aruncă în derizoriu evaluarea elevilor și munca profesorilor la catedră. Ce rost are să te străduiești să ții pasul? Ce rost are să te pregătești? Ce rost are să ții lecții? Ce rost are să  dai teste? Ce rost are să stabilești obiective? Ce rost are să faci baremuri dacă în final totul ține de o simplă negociere?

Adepții examenului sunt preocupați de siguranța elevilor. Și ridică această problemă la care ministerul vine de două săptămâni cu câte o soluție în fiecare zi.

Ca să fie tot tacâmul complet deciziile Ministerului Educației sunt diferite și în contradicție cu cele ale Ministerului Sănătății. E bine cu mască? E bine fără mască? E bine cu mănuși? E bine fără mănuși? Sunt suficiente măsurile de distanțare? Care sunt costurile acestor măsuri?

Cu mască – fără mască…

Șovăielile ministeriale, bâlbâielile și concesiile fără număr făcute părinților au aruncat-o pe ministra Anisie în gura leilor. De unde părinții erau de partea ei pentru avantajele acordate vizavi de profesori, acum o atacă  pentru măsurile de siguranță, pentru examen, pentru calendar. Profesorii o atacă și ei, pentru tot ceea ce li s-a intamplat și ce se întâmplă.

Nu este vina nimănui decât a dumneaei. Știți vorba aceea cu omul care aleargă după doi iepuri? Când ești ministru al educației trebuie să alegi dacă alergi după voturi sau te ocupi de școală. Nu le poți face pe amândouă. Aș fi vrut ca doamna ministru să se ocupe de școală.

Aș fi vrut ca ministrul să își ia ca și consilieri numai profesori neimplicați politic sub nicio formă, dar cu rezultate foarte bune. Nu profesori din buricul târgului care dau olimpici având toate facilitățile unei școli de secol XXI. Adică nu numai astfel de profesori, ci și din cei care predau în școlile din cătune. De exemplu acea învățătoare care le duce acum copiilor lecțiile la prăvălia din sat și tot de acolo le ia temele și testele. Poate o educatoare, dacă tot a făcut grupa mare obligatorie. (Eu aș fi făcut toată grădinița obligatorie, dar asta este altă poveste). Poate un profesor de sport. Poate unul de arte plastice.

Doamna ministru a ales un joc periculos. Jocul „cu mască/fără mască” atât vis-a-vis de profesori, cât și față de părinți. Și s-a ales cu fața descoperită în fața elevilor, care, ce să vezi?, îi cer demisia.

Desigur, este ceva ce mi se pare chiar deplasat. O fi democrație, dar nici așa. Dar așa se întâmplă când  stârnești vânt. Culegi furtună.

Este timpul pentru scos măștile!

Este timpul pentru întoarcerea la nevoile reale ale școlii!

Este timpul pentru spus adevăruri, chiar dacă sunt crude și dureroase, tras linie și luat de la capăt. De data asta fără nicio mască.

Valoare și non-valoare în societatea românească

Școala on-line: Ministerul s-a spălat pe mâini lăsând profesorii să se descurce!

Mesajul unui profesor despre HAOSUL din educație: Tabletele mult promise sunt bune pentru video call!

Secelean Rodica Nina

Distribuie acest articol Oficial Media