Sărutul lui Iuda – există și te lovește când nu te aștepți

Să zicem (prin absurd, evident, pentru că noi nu am face asta niciodată, nu?), că ne trezim noi înșine trădători. Cum o fi urma rece a zidului? Cum or arăta urmele bicelor aruncate pe spatele nostru? Cum ne-am înghiți propriul sânge printre icnete în vacarmul mulțimii entuziasmate de zgomotul cărnii plesnind sub loviturile „legiuitorului” rânjinnd a satisfacție?

Sigur că primul impuls al celui trădat este de a urla să știe lumea întreagă că a fost trădat și în același timp să-l vadă pe trădător. Dar perspectiva lui ”Iuda” este alta. Ar vrea să fie iertat poate, sau să nu fi răspuns acelui impuls -de moment- al trădării. Nimic nu se mai schimbă pentru niciuna dintre părți. Probabil singurul lucru bun pentru cel trădat este să știe că această ”nemernicie” – cum spune autorul-  face parte din viață.

Personal nu m-am lovit foarte des de trădare, însă ea și-a făcut simțită prezența și în existența mea. Și poate că și eu am trădat, o idee, o persoană, cu voie sau fără voie, sub impuls sau prin contextul schimbării valorilor. Dincolo de această nimicnicie umană, eu, el, ea, noi, trebuie să putem merge mai departe. Alegerile le facem mereu cu mintea și inima deopatriva, fiecare după propriul imbold.

Vorbeam într-un fragment de memorialistică despre cum am trăit și raiul și iadul. Când zaci torturat într-o baltă de sânge nu te mai gândești la trădător, ci doar cum să îți conservi viața și să mergi mai departe. Poate că nu este vorba despre iertare, ci mai degrabă despre ignorare, despre înțelegerea lucrurilor, iar trădarea este o slăbiciune, o suferință a trădătorului. Nu este necesar să îl ierți, nici să mai stai lângă el, dar poți cu siguranță, să accepți că face parte din viață, că se întâmămplăși se va mai întâmpla.

Atunci am învățat

”Atunci am învățat să am răbdare și să leg lucrurile.

Să fac din orice acțiune o construcție, și nu o demolare. 

Din lucrurile dure să fac stâlpi.
Din bucurii să fac ferestre. 

Am învățat că la o întrebare grea, răspunsul este mult prea simplu pentru a-l găsi.

Am descoperit că potecile largi se înfundă….” continuarea aici!

O perspectivă a trădării prin ochii trădătorului

”Nu ne-am dori, oare, să fim măcar ascultați? Să ni se dea o șansă? Să spunem, măcar, că regretăm? În schimb, ne trezim cu pumnul în gură: „Să taci, nenorocitule! Nu ai dreptul să vorbești!”

Cred cu tărie că eu trebuie să mă orientez nu spre ceea ce mi-a făcut trădătorul, stând să-mi plâng de milă ani buni și spunând asta tuturor celor pe care îi întâlnesc, ci spre ceea ce am eu de făcut de aici înainte. Evident, aici intervin datele problemei care o nuanțează de fiecare dată: intensitatea suferinței, posibilitatea de a ierta, de a o lua de la capăt sau dimpotrivă. Esența este că atunci când tragi linie, nu trebuie să dea cu virgulă. La final, eu trebuie să mă scutur de praf, să mă ridic și să merg mai departe cu ochii larg deschiși. Are vreun sens să arunc vina? Are vreun sens să port ura în suflet? Cui îi fac rău? Trădătorului sau mie însămi/însumi? scrie D Agatha în Scurt eseu despre trădare.

Sărutul lui Iuda – există și te lovește când nu te aștepți

Nicidecum nu voi înțelege din Biblie că există un destin care lovește omul sau îl provoacă spre a merge pe o cale strâmbă. Voi înțelege, în schimb, că omul, înzestrat cu tot ce are nevoie de către divinitate, își alege propriul drum. Tot ceea ce face nu este rezultatul unei căi „deja scrise”, el este responsabil unic și direct a ceea ce i se întâmplă. Nu Dumnezeu îl pedepsește pentru ceea ce a făcut, ci consecintele faptelor sale îl ajung.

Trădarea este una din atitudinile care au existat de când lumea și cu care e imposibil să lupți. Dacă nu mă înșel, și-a luat și ea zborul când a fost deschisă Cutia Pandorei. Ea este semn al slăbiciunii omenești. Există și te lovește când nu te aștepți. Ce poți face? Nimic, pentru a preîntâmpina, dar multe pentru a trece peste.

Articolul integral îl gasiți aici!

Ne putem ”repara” dacă vom folosi ingredientul M A G I C

De ce ne este teamă de fericire?

Am trăit și raiul și iadul. Acum am renunțat la tot ce nu îmi cere universul

Dacii nu se temeau de moarte, de aceea nu a reușit experimentul ”Stanford”

De ce au oamenii nevoie de repere?

Starea de mulțumire și regăsirea Sinelui – Starea de conștiință se consolidează, forța egoului se pierde

De ce vor anularea operelor Aida și Othello. De la isteria Covid la cazul Floyd

Marcel Iures: “Nu putem fi nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce suntem”

De ce ne invadăm unii pe alții?

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri „…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media