Am trăit și raiul și iadul. Acum am renunțat la tot ce nu îmi cere universul

Nu mă mai doare nimic legat de societatea de astăzi. Am trăit și raiul și iadul. În timp ce eram torturat și îmi zdrobeau degetele de la mâna dreaptă, societatea continua să nu facă nimic pentru ea. Eram schingiuit încercând să ajut oamenii care nu înțelegeau și nu îi interesa că în lume se moare pentru ei.

Am trăit și raiul și iadul

Pe lângă experiențele atroce pe care le voi tăcea ani buni de-acum încolo, au existat și momente de refugiu, repaos și regăsire. Adesea plecam multe zile si mă antrenam.
Aflat într-o perioadă de armonizare și admirație, am întâlnit o persoană la poalele Himalayei, un nepalez care avea să îmi schimbe viața. Nu am înțeles niciodată ce și de ce face omul ăsta cu mine – că nu prea era de suportat-, însă nu eram genul care să abandonez și am vrut să-mi duc ”penitența” până la capăt.

Ce nu înțelegem nu înseamnă că este rău

Mi-am urât maestrul până în ziua dinainte să plec spre Katmandu pentru a lua avionul spre Doha. În dimineața aceea, Amirkrishna m-a dus în toate locurile și la toate acțiunile despre care eu credeam că sunt ”o bătaie de joc”, că am devenit cobaiul unui experiment fără noimă și… pentru care voiam să-l strâng de gât în fiecare zi, de dimineața și până seara. În ultima zi m-a așteptat pentru prima dată cu orez și m-a chemat apoi pe terasă, undeva la sud de Anapurna. Mergând cu el și răspunzându-mi prin mișcări simple și gesturi esențiale, era ca și cum îmi dădea cheile de la fiecare cameră prin care trecusem. Abia mai mergeam, mă simțeam penibil și rușinat de prostia mea nemăsurată.

Binele poate purta o mască hâdă

Drumul de la Pokhara la Katmandu a fost de fapt un flash a tot ce se petrecuse în acele săptămâni la Anapurna și la cum am putut judeca, stupid, un om pe care azi l-aș așeza alături de Iisus. În 2009 am fost să fac o plecăciune la mormântul lui Amirkrishna. Un omuleț care mi s-a închinat, el însuși la plecare. ”Să iubești mai mult ceea ce nu poți înțelege”, mi-a zis când ne-am luat rămas bun.

Atunci am învățat

Atunci am învățat să am răbdare și să leg lucrurile.

Să fac din orice acțiune o construcție, și nu o demolare. 

Din lucrurile dure să fac stâlpi.
Din bucurii să fac ferestre. 

Am învățat că la o întrebare grea, răspunsul este mult prea simplu pentru a-l găsi.

Am descoperit că potecile largi se înfundă.
Am învățat să înțeleg că dincolo de afaceri și negustoreli ieftine și sclipicioase, oamenii sunt legați printr-un cordon ombilical plin cu sânge. Unul invizibil. Nu toți. Doar cei din aura iubirii inimii.
Am trăit și raiul și iadul, iar cine vine din iad nu se mai supune icoanelor, ci lui Dumnezeu, însuși.
Am învățat să fac lucrurile simplu, bine si luminos.
Să gândesc aerisit și detașat.

Să fac economie de mișcare și să-mi păstrez energia ca să înlătur adevăratul pericol… ca să ajung la izbănda mea și a semenilor.
Să renunț la tot ce nu îmi cere universul, fiindcă ceea ce nu e lăsat de creație, înseamnă că e împotriva ei.

De-asta suferă oamenii!

Uneori, în lume, mă sfâșia ce vedeam … și mă durea până nu mai eram în stare să mă ridic. Camarazi de-ai mei s-au prăpădit în felul ăsta, de durere. Noi nu am fost niciodata importanți, ci doar folosiți. Ne-au folosit fiindcă noi înșine am vrut să fim folositori. Am trăit și raiul și iadul.
Dacă aș sugera ceva fiicei mele, prietenului meu, ar fi să lase oamenii în pace, să nu intre în viețile lor.

”Ai familie sau nu. Cu siguranță iți vei face una. Câțiva oameni iubiți. Ai unul sau doi prieteni. Un coleg…poate doi mai buni. Și atât. Aceasta este aura iubirii inimii. În rest, lasă oamenii în pace. Ei nu sunt parte din ființa ta, ci oameni din exterior pentru care poți fi compasiv și empatic, dar nu ai ce căuta în istoria lor.
Nu îi obosi, nu îi iluziona, nu îi ajuta dacă nu cer, nu îi dușmăni, nu te iluziona, nu te obosi.
Toate astea sunt împotriva Creației.

Am renunțat la tot ce nu îmi cere universul

Dacă profesia ta este de a ajuta oamenii, atunci fă-o acolo, în cabinet, la focul de tabără, sau după caz. Apoi reia-ți propria viață…timpul tău în care nu ai ce căuta în viețile altor oameni. Fiindcă intrând în viețile altora îți risipești propria ființa, te pierzi pe tine. 
De ce nu îți tai câte un deget, câte o ureche și bucăți de carne și să le trimiți tuturor acestora cu care interacționezi și care nu fac parte din cuibul tău?
Te rog să încerci asta și să vezi dacă doare și cum arăți în oglindă!!!
În realitate același lucru se întâmplă cu spiritul, inima și mintea ta, fără a fi vizibil fizic, ci doar emoțional-subconștient. Le ciuntești zi de zi și le dai unor necunoscuți fără să știi cât țipă în tine de durere, creierul, inima și spiritul.

Cel mai greu este să nu faci nimic

Cel mai greu este să nu faci nimic și cel mai adesea universul îți cere să stai.

Când ai învățat să taci, înseamnă că știi ce și cât să vorbești. 

Când poți să stai nemișcat, înseamnă că știi să acționezi  în forță și cu agilitate.

Când te poți concentra la tine însuți, când îți simți fiecare celulă, înseamnă că distingi cu ușurință ce se întâmplă departe, înțelegi lumea.

Dar toate acestea sunt atât de simple, încât poți fi bătut cu pietre dacă nu oferi neînțelesul cu rang de adevăr. Nimeni nu vrea să arunce bolvanii din raniță. Îi poartă în spinare, la deal, ca în mitul lui Sisif. Ar fi prea simplu să îi pună pe marginea drumului, la locul lor; atunci ce povară ar mai căra ei?

Oamenii se hrănesc din automutilarea lor și a celorlalți, pe care o ridică la rang de virtute și eroism. 

Oamenii fac lucruri împotriva universului la fel cum un țânțar ne pișcă pe noi. Plici… și l-am strivit! Noi suntem un firicel viu pe lângă Creație, la fel cum este un țânțar pe lângă noi.
Eu am trăit și raiul și iadul. Universul nu ne dă nimic pentru a ne încerca. Noi vrem să încercăm marea cu degetul. Și… ne arde/m!

Citeste si:

DECALOGUL FERICIRII

Femeia-ființă divină între o marfă ieftină și un nucleu al existenței noastre

Ne putem repara dacă vom folosi ingredientul Magic

Primul DECALOG al tatalui

Starea de mulțumire și regăsirea Sinelui – Starea de conștiință se consolidează, forța egoului se pierde

Trăiți starea de împlinire ca ființe ale acestui Rai. V-ați născut liberi și în bunăstare

Femeia-ființă divină între o marfă ieftină și un nucleu al existenței noastre

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri “…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media