Mintea și sufletul nostru sunt sufocate de efectul de ”gunoier”

Natura obosită a unor nații vine și din comportamentul de ”gunoier”, un termen pentru cei care adună tot.
Sunt popoare care nu pot depăși anumite limite, captive în frici, speriate de nou.

”Paște iarba pe care-o cunoști”, ”nu da vrabia din mînă pe cioara de pe gard”, ”mai bine sărac și curat” etc. Proverbe care au sens dar care duse la extrema negativă paralizează orice construcție, orice inițiativă.

De regulă, astfel de oameni sunt ancorați în sărăcie și, după sindromul Stockholm, deși le face rău, ei rămân îndrăgostiți de ea. Păstrează cămăși de 30 de ani sau le dau din tată-n fiu, au dulapuri întregi de haine pe care nu le îmbracă niciodată, unele sunt în camera de la drum, altele sunt în casa bunicilor și toate poartă energia lor si tin captiv un segment din suflul lor cosmic.

Bărbații, chiar românii noștri, vitejii urmași ai dacilor, au un banc cu scule, balamale ruginite, garnituri folosite, cuie de diverse mărimi, o nicovală pe care le îndreaptă în speranța că ar putea fi de folos, au șaibe și piulițe, holșuruburi ș.a.m.d. Șansele de a uza de ele sunt atât de mici, iar energia consumată cu acest obicei este extrem de mare. Când să se mai gândească la luptă?

Mintea și sufletul nostru sunt sugrumate de acest efect de ”gunoier”

Peste mări și țări există comunități și popoare mult mai libere, nu au toate aceste vechituri, nu le acordă niciun fel de atenție, nu pierd amprente pe lucruri uzate. Sunt genul care scot canapeaua și fotoliile in stradă să le ia oricine are nevoie. Nu dețin, nu păstrează, nu sunt captivi lucrurilor și locurilor care nu mai fac parte din cotidianul lor.

Noi nu concepem să nu lăsăm mobila veche in pod la bunica, sau să o donăm finului, care la rândul său o va da copilului.

Mintea și sufletul nostru sunt sugrumate de acest efect de ”gunoier”. S-a dovedit că aproape nimic din ce nu a fost folosit în ultimul sezon nu va mai fi folosit niciodată.

Posibilitatea unei epoci apocaliptice în care să recurgi la cuiele îndreptate, la raftul cu capace de borcan și la hainele de acum 20 de ani este aproape de zero. Adică poți să speri cu încredere că te lovește o aripă dintr-un avion decât să ajungi să mai folosești carpeta din podul bunicii sau sacoșele de rafie luate în 1995 din bălciul de la Polovragi.

Cu toate acestea gospodinele nu se dezmint și au câteva rafturi cu pungi pe care când le deschizi te izbește un miros de plastic, au un raft de dopuri și capace, unul de zgarciuri, șireturi, elastice, sârme, tălpici etc.
Sigur că imaginea este amuzantă, dar din păcate este o realitate regăsită în foarte multe țări, de regulă în popoarele sărace.

”La omul sărac nici boii nu trag”

În definitiv rămâne un blocaj care nu permite noul, necunoscutul și implicit dezvoltarea. ”La omul sărac nici boii nu trag”, asta pentru că tot am început cu proverbe. Cumva noi suntem cei care blocăm energiile, ne sufocăm în propria zeamă, fără a lăsa pic de aer să ne primenească existența.

Nu avem curaj să scoatem în stradă noptiera veche, nu avem curaj să renunțăm la haine. De ce credeți că am avea curaj să părăsim casa, colțul lui Moromete, de ce am putea să acționăm când e mai lejer să ne plângem și să nu inițiem nimic.

Activitatea de a îndrepta cuie ruginite și a nu pleca mai departe de glia strămoșească oprește suflul și încet-încet ucide.

Posibilitatea de a găsi ”pe gard” o mierlă sau o privighetoare este tocmai curajul ”de a da vrabia din mână” 🙂 asta înseamnă libertate.

Citește și:

Fă-ți curat în cap!

Ne mor tinerii responsabili, frumoși și liberi

Cum mă regăsesc?

De ce ne sperie o VIATA NOUA?

Fericirea lui mâine. Acum nu este cum e acum, acum este cum este inima noastră

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri „…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media