“Dacă ești proastă și nu te duce capul, să stai acasă! Sau să te duci la Liceul Alimentar cu cei mai bătuți în cap ca tine! Ne-ai dezamăgit foarte mult!”

Am găsit, răsfoind internetul, o poveste scrisă din suflet și cu mult talent, drept dovadă că autoarea noastră are un har pe care viața i l-a oferit și acum îl împărtășește cu cei din jur. Ce bine ar fi fost, pentru inima ei de copil, ca atunci când ”matematica” însemna tot universul părinților săi, să-i fie recunoscut darul de a scrie, puterea de a transmite prin cuvinte. Am ales să preiau această poveste pentru că sunt sigură că foarte mulți dintre voi o să vă regăsiți în ea, și poate, odată trecuți prin aceste ”dezamăgiri sufletești”, să le opriți perpetuarea în viața copiilor voștri. Nu uitați că iubirea rămâne cea mai importantă ”materie” pe care o avem cu toții de învățat în această existență.

Redăm mesajul integral:

””Dacă ești proastă și nu te duce capul, să stai acasă! Sau să te duci la Liceul Alimentar cu cei mai bătuți în cap ca tine!”. “Ne-ai dezamăgit foarte mult. Te-am crescut cu de toate ca să ne faci de rușine. Să nu mai ieși afară să ne știe lumea, să nu te prind plecată din casă că îți dau un dos de palmă de intri în pământ!”

Acestea sunt cuvintele pe care nu am putut să le uit toată viața, spuse de tata și de bunicii mei, după ce, la sfârșitul clasei a VIII-a, am picat examenul la matematică. Aceste fraze mi-au tras draperiile peste lumina fiecărei clipe în care mă întrebam dacă am să pot ceva vreodată. Deși luasem nota maximă la română și engleză, am obținut 4 și ceva la materia care îmi repugna și de care mă temeam. Familia mea nu a avut bani de meditații, nu bagase de seamă câtă nevoie de ajutor am, pe vremea aceea, fala era importantă, gura lumii și haina bună. Nu am intrat la colegiu și, trei luni am stat izolată, într-o cameră, plângându-mi eșecul și gândindu-mă că sunt o nenorocire pentru ai mei care nu concepeau să nu fiu bună de carte. Dar, nici ei nu au suferit toată viața, nici eu nu m-am pierdut pe drum.

Citește și:

Primul DECALOG al tatalui

M-am învinuit pentru acel 4 odios zile toride la rând și m-am pedepsit mai mult decât puteau să o facă ai mei, jucând în picioare ultima șuviță de încredere care rătăcea în sufletul meu rănit.

Cuvintele dure și privirile care mă puneau la colț la fiecare prânz, la fiecare cină, mă făceau să simt că m-am internat de bunăvoie într-un sanatoriu unde achit nota de plată pentru fiecare nereușită de până la 14  ani. Am vrut să-mi scriu testamentul ca să pot urla furtuna din mine și să-l scap pe tata de multă deziluzie, însă nu am găsit numărul avocatului în agenda de pe Brândușa și am decis că testamentul e bun dacă aduce totuși moșteniri valoroase, nu o notă de râs.

Gândul că sunt o întârziată mintal și gândul că ai mei vor crăpa când ceilalți se vor lauda cu notele de admitere ale copiilor eminenți, m-a făcut prizoniera lacrimilor amare și a orelor în care stăteam ghemuită lângă pat, așteptând îndurarea cuiva. De fiecare dată când sosea tata, îi ceream iertare. Mă despica fiecare privire a lui care cauta în mine bucurie și se agăța totuși, nedorit, de o buruiană.

Citește și:

Cine ne învață să trăim?

Copiii învață pentru ei…nu pentru profesori, nu pentru părinți

Toți părinții își fac speranțe și prin aceste speranțe își distrug copiii

Psiholog: Copiii adulti ai parintilor abuzivi

Am știut în sinea mea că nu voi promova, pentru că nu a avut cine să mă ajute. Pentru că niciodată nu m-am priceput la cifre și formule, dar am învățat cu plăcere tot ce am putut și m-am străduit. O să-mi amintesc mereu că am ieșit de la ultimul examen, cu pixul ros, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă și sângeram, fiindcă devenisem și femeie între timp, în acele zile în care pretențiile mă betonaseră.
Am ajuns acasă cu sângele șiroind pe picioare, simțeam că pierd și organele din mine, nu-mi explicase nimeni cum să așez un absorbant și unde să găsesc. Era rușinos să vorbim pe atunci despre lucrurile intime, ca și când femeia făcea mizerie cu propriul ei corp și asta trebuia ascuns. Mama nu era lângă mine, iar timiditatea mă împiedica să deschid gura pe acest subiect. Ajunsesem deshidratată, conștientă că nu aveam să înving și tot ce am fost capabilă să fac a fost să spăl tremurând cârpele decupate din așternuturi vechi, ca să curăț sângele pe care nu îl înțelegeam și mă speria teribil. Până am găsit pachetul cu vată, am crezut că o să-mi dau duhul.

În acea vară nu am gustat nicio bucurie și nicio recompensă. Am citit cărți până se ducea lumina zilei și se instala acea pâclă pe cer, gălbuie că mierea, mâncam doar când eram strigată, cu capul plecat și privirea mereu pierdută. Recunoșteam fiecare zgârietură din podea. Nu am știut cum să repar atunci sufletul unor adulți cu așteptări enorme și am înghițit cu noduri un anotimp întreg, reproșuri și carne, apă și pâine. Și mă gândeam că tata are sa se țină de promisiune să-mi bage pe gât fiecare foaie de caiet de matematică, ca să mă umilească, fără alte calcule.

Citește și:

Părinții români fac educație prin critică. Peste 600.000 de copii sunt diagnosticați cu anxietate și depresie

Nu exista copii obraznici ci parinti care nu stiu sa reactioneze!

Din fericire, la redistribuire, media m-a ajutat și am ajuns la un liceu bun, unde am întâlnit profesori pe care îi iubesc și astăzi și cărora le mai scriu. M-am descoperit pe mine, am descoperit ce materii îmi plac, iar câțiva dascăli m-au încurajat să scriu literatură și să cred în talentul meu. Au urmat rezultate bune, note de 10 și un bacalaureat dificil, la care, am luat o notă muncită. La facultate am fost premiantă, cu maxim pe linie și am aflat despre mine că nu trebuie să fiu bună la toate, ci acolo unde îmi simt chemarea. Am luat acel 4 și l-am folosit drept scaun pentru momentele de gândire,l-am înfruntat și l-am înlocuit.

Pe mine nu m-a așteptat nimeni la poarta liceului să mă îmbrățișeze și să îmi spună că va fi bine. Acel 4 mi-a marcat fiecare etapă, până târziu, când am decis că sunt cine vreau să fiu. Nici tata, nici bunicii nu au apucat să mai vadă că, deși nu strălucesc la algebră, pot să schimb lumea prin ceea ce scriu si mi-am însușit geometria iubirii. Căci fiecare copil are darul său și trebuie ajutat să-l găsească.

Citește și:

Ignoranța părinților afectează grav sănătatea și fericirea copiilor. Cum îşi pot recăpăta zâmbetul pierdut?

Ei atât au putut, atât au considerat și eu îi iubesc dincolo de tot ce nu au știut să ocrotească în sufletul meu care a patinat mult timp în gol.

Toată viața vom da examene. Toată viața ne vom lovi și de succes, dar și de înfrângeri. Toată viața ne căutăm drumul și tragem de noi, toată viața învățăm și o luăm de la multe zerouri, căci ni se întâmplă. Ne testăm puterile minții și deschizătura inimii, dar nimic nu se compară cu șoapta de iubire a celor care ne vor strânge la piept oricât am greși.

Citește și:

Părintele narcisist are nevoie de copii lipsiți de putere, obedienți și docili pentru a-și satisface nevoile egotice

Toți copiii din această lume merită să fie sărutați pe frunte la plecare și la întoarcere. Toți trebuie să știe că nu sunt o dezamăgire pentru părinții lor și că există o cale pentru orice. Toți copiii din lumea asta, aflați la începutul marii lor călătorii prin viață ar trebui să adoarmă liniștiți astă-seară, știind că nimeni nu-i va judeca și pune în genunchi pe coji de nucă, strivind sinele lor plăpând. Nicio medie și nicio notă, niciun clasament și nicio competiție ratată nu ar trebui să fie un coșciug al viselor care își așteaptă momentul și nici să astupe cu durere, aripile unui copil care abia acum exersează primul zbor, așa imperfect cum este el.

P.s. Succes tuturor celor care mâine dau proba scrisă la limba română. Credeți în voi!”

Autor: Andreea Ionescu

Oana Grigore

”Oamenii ar vrea ca binele să li se întâmple, să li se ofere de-a gata, fără ca ei sa facă ceva pentru el. Ori așa ceva nu se poate! Nimic nu se face fără noi, fără participarea noastră. Starea de bine apare abia după ce am experimentat starea de rău. Abia după ce am văzut ce nu ne place, ce ne doare, ce ne face să suferim, abia atunci înțelegem că nu mai vrem și începem să ne căutam binele. Insă binele îl găsim doar în legatura noastră cu creatorul, cu Dumnezeu.” http://oficialmedia.com/de-ce-au-oamenii-nevoie-de-repere/

Distribuie acest articol Oficial Media