Părintele narcisist are nevoie de copii lipsiți de putere, obedienți și docili pentru a-și satisface nevoile egotice

Narcisismul se manifestă în diferite feluri, în funcție de caracteristicile predominante fiecărui tip: grandios, ascuns, malign, binevoitor, moralist. Așadar, un copil care a fost crescut de un părinte narcisist grandios poate avea o experiență cu totul diferită față de un copil care a fost crescut de un părinte narcisist ascuns. Cel din urmă este mai introvertit și retras, dar își manipulează într-o manieră subtilă copiii, prin frică, vinovăție și rușine, pentru a obține ce își dorește. Poate spune lucruri de tipul „dacă m-ai iubi, ai face asta pentru mine”, iar victimizarea este una dintre cele mai frecvente strategii utilizate. Le neagă sau invalidează percepțiile, emoțiile și experiențele, făcându-i pe aceștia să se îndoiască de sine.

Părintele narcisist ascuns are un comportament pasiv-agresiv și este normal pentru el să-și exprime furia sau resentimentele într-o manieră indirectă – se îmbufnează, nu mai vorbește, face aluzii sau este sarcastic. Își proiectează insecuritățile asupra copiilor, iar apoi îi critică pe aceștia.

Un părinte narcisist este un părinte pentru care imaginea lui contează foarte mult, așa că deseori această imagine este atent conturată – vrea să fie perceput ca fiind blând, amuzant, atent, foarte grijuliu și iubitor, în special în public. Atitudinea de „părinte sacrificat” este, de asemenea, frecvent întâlnită. Își dorește ca ceilalți să observe cât de multe face pentru copiii lui, să-l laude și să-l admire pentru toate sacrificiile depuse.

Dincolo de imaginea pe care dorește să și-o creeze în fața altora, un astfel de părinte nu este, de fapt, niciodată mulțumit și nu pare deloc bucuros cu propria viață. Este frecvent furios, se plânge constant despre orice și despre faptul că viața nu a fost și nu este dreaptă cu el/ea. Neglijează nevoile emoționale sau fizice ale copiilor, își retrage afecțiunea, le ignoră sentimentele și poate fi abuziv și din punct de vedere verbal: îi insultă, le pune porecle jignitoare, face comentarii pline de dispreț.

Pentru un copil care trăiește în acest fel este epuizant să se confrunte zi de zi cu victimizările nesfârșite ale părintelui, însă pe măsură ce trece timpul și copilul ajunge adult, se va simți din ce în ce mai vinovat în relația cu acel părinte, ca și cum ar fi fost sau ar fi responsabilitatea lui să-l salveze. Se va teme de furia și supărarea părintelui și se va simți neajutorat pentru că orice ar face, nu-l poate mulțumi pe acesta.

Copilul simte, încă de mic, că fericirea părintelui narcisist este responsabilitatea lui și, când percepe chiar și cea mai mică schimbare de dispoziție, va încerca să facă tot posibilul pentru a-i schimba starea: va face glume, va încerca să fie amuzant, îl va îmbrățișa, se va ține după el, va face diferite activități casnice pentru a-i aduce bucurie părintelui sau din dorința de a ajuta ș.a.m.d.

Mai percepe, de asemenea, că oricât ar încerca, nu reușește să se simtă cu adevărat apropiat de părinte, nu-i simte căldura și afecțiunea. Îl percepe ca fiind rece și nepăsător, în ciuda tuturor încercărilor acestuia de a se comporta „corect”, de „a da bine”. Părintele poate spune „te iubesc” sau „te înțeleg”, dar aceste cuvinte nu au nicio greutate în ochii copilului, deoarece copilul percepe discrepanța dintre mască și adevăr. De asemenea, părintele narcisist poate fi afectuos și apreciativ doar atunci când copilul reușește să-i îndeplinească așteptările. Cel din urmă se va simți presat să performeze și va crede că este valoros doar când obține anumite rezultate sau când face ceva ce alții se așteaptă ca el să facă. Poate deveni perfecționist, deoarece doar dacă face lucrurile „perfect” primește afecțiune și iubire.

Un astfel de copil va deveni foarte atent la nevoile părintelui și va învăța să-și ignore propriile nevoi. Va încerca să-i facă pe plac acestuia  și să corespundă, se va strădui să obțină note bune la școală sau să facă orice crede el că i-ar aduce mulțumire și satisfacție părintelui. Copilul se va simți împovărat și, de multe ori, vinovat pentru simplul fapt că există, din cauza felului în care părintele îl acuză, mai degrabă indirect decât direct, prin atitudine, limbaj nonverbal și paraverbal, de problemele, emoțiile, eșecurile, sacrificiile și nefericirea lui.

Alteori părintele nu spune nimic și tocmai aceasta este problema – dacă se simte trist, dezamăgit sau furios și copilul observă acest lucru, îl întreabă ce se întâmplă, însă părintele îi răspunde pe un ton pasiv-agresiv „nimic” sau pur și simplu nu îi răspunde nimic (ar putea să-i spună, de exemplu, „astăzi mă simt trist, dar acest lucru nu are legătură cu tine. O să fiu bine, doar că uneori ne simțim și așa, și este perfect în regulă”), copilul poate simți că este vina lui sau poate învăța să se îndoiască de propriile percepții.

Acest tipar se va perpetua și mai târziu în viață – copilul devenit adult va avea tendința de a-și asuma responsabilitatea pentru trăirile celorlalți, va încerca să-i salveze, să-i ajute, să le facă pe plac pentru a le schimba starea și se va simți de multe ori vinovat de diverse lucruri, fără să știe de ce. Sunt șanse mari să se simtă atras de un partener narcisist , deoarece aceasta este dinamica cu care este obișnuit și care îi este familiară.

Un alt aspect este legat de faptul că va simți nevoia inconștientă să se ascundă, adică să împărtășească și să le arate celorlalți doar anumite lucruri despre sine, deoarece va percepe că acele atribute „greșite” pe care le are trebuie să rămână ascunse, altfel ceilalți nu îl vor mai plăcea, iubi, aprecia, se vor supăra, îl vor părăsi etc. De fapt, nu există atribute „greșite”, ci persoana ajunge să simtă că nu este suficient de bună  și că trebuie să-și ascundă autenticitatea, pentru că așa a procedat în relația cu părintele narcisist, în încercarea de a se adapta cât mai bine acelei relații de a cărei supraviețuire depindea.

Părintele narcisist este, în unele cazuri, în competiție cu propriul copil. În loc de a fi mândru de el și de realizările acestuia, se va simți amenințat sau va simți invidie. Poate să-i subestimeze realizările, să spună lucruri de tipul: „și eu, dacă nu aș fi avut copilăria nefericită pe care am avut-o, aș fi ajuns departe în viață și aș fi realizat chiar mai multe decât tine, așa că nu uita cât de norocos ești că ai o mamă/un tată ca mine”.

În alte situații, poate să îl laude pe copil atunci când este în public, dar în privat să înceapă să îi minimalizeze realizările ori să încerce să îi răpească bucuria și entuziasmul: „sper să nu ți-o iei în cap dacă ai câștigat acest premiu / concurs pentru că asta nu te face mai bun decât noi (ca familie) / decât mine. Și eu, dacă aș fi avut oportunitățile pe care le ai tu, aș fi câștigat nu unul, ci o sută de premii. Șterge-ți zâmbetul ăla arogant și nu uita care ți-e locul”. Un copil care se confruntă în mod repetat cu astfel de situații dureroase poate ajunge să se teamă de succes, să nu-și mai dorească să performeze ori să-și dea interesul pentru a atinge anumite obiective, din teama de a nu se lovi din nou de furia, supărarea și vorbele grele ale părintelui. Copilul devenit adult are aceeași problemă, deoarece, deși părintele nu mai este prezent fizic lângă el pentru a-i spune toate acestea, el a introiectat deja vocea lui.

De asemenea, se poate simți deranjat sau supărat (chiar dacă încearcă să ascundă asta) dacă alte persoane îl complimentează sau îl laudă pe copil.

Narcisiștii ascunși au tendința de a se izola (chiar pot avea anxietate socială), dar și de a-i izola pe cei apropiați, astfel că o familie unde există un părinte narcisist poate fi o familie care nu are atât de mult contact cu lumea exterioară din punct de vedere social.

Părintele își controlează copiii în cele mai mici detalii și este deranjat dacă acei copii au prea mulți prieteni ori doresc să iasă în oraș, să facă diverse activități. Vor fi nemulțumiți și vor găsi nod în papură oricărei experiențe pe care copilul dorește să o încerce, vor găsi multe defecte prietenilor copilului sau pur și simplu se vor supăra și vor sta îmbufnați dacă copilul alege să petreacă timp cu altcineva în afară de ei.

Aceeași tendință există și față de partenerul de viață – va încerca, de obicei prin manipulare și șantaj emoțional, prin supărări și refuzul de a comunica, prin victimizare și „stări de rău”, să îl țină pe partener cât mai departe de prietenii lui, de activitățile care îi plac și care implică alți oameni, de membrii familiei lui/ei.

În relația cu un părinte narcisist te simți lipsit de putere și simți că mesajul pe care ți-l transmite este: „eu știu să mă descurc mai bine ca tine, așa că ar trebui să asculți de mine și să faci cum zic eu, altfel nu îți va fi bine”. Acest mesaj poate fi transmis prin „sfaturi” care par bine-intenționate, însă în urma cărora ajungi să te îndoiești de tine și de capacitățile tale. De exemplu, „sunt îngrijorat pentru tine, știu că îți dorești să te muți și să începi o carieră nouă, și mă întrebam dacă te-ai gândit bine înainte. Știi cât de greu poate fi să începi din nou? Cum o să te descurci tu acolo? Dar dacă se întâmplă X lucru? Nu ți-e teamă? Dar dacă se va întâmpla și Y lucru? Mie îmi pasă de tine și vreau să fii bine, dar nu ai vrea să te mai gândești o dată la tot ce ți-am spus?”.

În urma unei astfel de discuții, poți începe să simți multă îndoială și teamă, să te gândești și să analizezi excesiv totul: „dar dacă într-adevăr nu o să mă descurc?, „dar dacă într-adevăr nu sunt pregătit?”. Acest tip de dialog interior este atât de obișnuit în cazul copiilor crescuți de părinți narcisiști, deoarece nu au fost cu adevărat niciodată încurajați să-și dezvolte independența și puterea personală. Simt că nu sunt capabili să-și îndeplinească visurile, că nu sunt suficient de buni, că nu se pot descurca pe cont propriu, că au nevoie de părinții lor, într-o formă sau alta, chiar dacă au 30, 40 sau 50 de ani acum.

Revenind la exemplul de mai sus, chiar dacă tu te-ai gândit deja la provocările cu care te-ai putea confrunta, în momentul în care ai luat acea decizie, ai luat-o în mod asumat și conștient. Faptul că părintele îți hrănește teama, în loc de a te încuraja sau pur și simplu a-ți respecta decizia, te aduce înapoi în starea de confuzie și lipsă de putere. Ești confuz și pentru că, deși cuvintele lui par a veni dintr-un spațiu plin de grijă și iubire față de tine, tu de fapt ajungi să te simți descurajat și pierdut. Părintele narcisist oferă sfaturi, fie ele bune sau mai puțin bune, în așa manieră, încât te simți mult mai rău după ce ai ascultat acele sfaturi decât înainte. Te poți simți devalorizat, atacat, neascultat, neînțeles, criticat, incapabil.

Părintele narcisist are nevoie de copii lipsiți de putere, obedienți și docili pentru a-și satisface nevoile egotice. Nu le respectă limitele, se implică în viața lor mai mult decât e cazul, vrea să știe totul despre ei, încearcă să-i controleze și să-i facă să se simtă dependenți. În această dinamică, este ca și cum copilul ar fuziona cu părintele. Copilul percepe că trebuie să simtă exact ca părintele sau cum își dorește părintele, adică nu are dreptul la propriile emoții, păreri și trăiri. El nu are voie să trăiască independent de părintele narcisist.

Copilul ajuns adult se poate simți în continuare infantilizat în relația cu părintele narcisist și poate simți că nu știe cine este, că nu are o identitate a sa, că nu are suficientă libertate de mișcare, ca și cum ar fi captiv în propria viață, ca și cum nu ar putea să facă nimic fără aprobarea părintelui. I se reproșează și este învinovățit dacă alege să petreacă mai puțin timp cu părintele respectiv, dacă nu participă la o sărbătoare în familie, dacă își pune propriile nevoi și dorințe mai presus de așteptările părintelui. De altfel, de multe ori copilul renunță la propriile obiective și dorințe dacă acestea nu primesc aprobarea părintelui sau dacă știe că l-ar putea supăra pe acesta. Îi este greu să spună „nu” și face tot posibilul pentru a evita conflictele.

Un părinte narcisist ascuns are tendința de a nega realitatea dacă acea realitate îi amenință, cumva, imaginea. De exemplu, copilul său suferă de depresie, însă părintele neagă sau ignoră această situație chiar în fața acestuia, nereușind, astfel, să-i acorde ajutorul de care are nevoie. Dacă este întrebat despre copil, va spune că totul este minunat sau va încerca să ascundă ce se întâmplă. Acceptarea realității – „copilul meu nu este bine” – reprezintă, pentru părintele narcisist, o dovadă a faptului că el a eșuat ca părinte. Contează mai mult imaginea lui decât faptul că propriul copil nu este bine.

Copilul este îndoctrinat de mic despre importanța familiei, despre faptul că „mama este o icoană” și „familia este sfântă”, despre faptul că trebuie să fii recunoscător pentru că te-ai născut și să fii dispus să faci orice sacrificii pentru părinții tăi. Nu ai voie să simți furie, chiar dacă ești nedreptățit, umilit sau abuzat și nu ai voie să răspunzi.

De fapt, părintele narcisist se folosește de aceste concepte culturale privind familia pentru a-și minimaliza sau justifica abuzurile. De exemplu, „unde dă mama, crește” sau „am făcut atâtea sacrificii pentru tine, acum trebuie să faci și tu pentru mine”. Respectul față de părinți devine obediență și disponibilitatea de a accepta orice abuzuri, dorința firească de a-ți ajuta părinții devine obligație și un sacrificiu de sine (indiferent despre ce este vorba și indiferent dacă poți sau nu, trebuie să-i ajuți, altfel ești un nenorocit și vei suporta consecințele), bucuria și recunoștința pe care le simți de obicei atunci când ești crescut într-un mediu familial sănătos care te ajută să crești și la propriu și la figurat devine o idolatrizare oarbă care impune o multitudine de restricții. Copilul poate simți că nevoile lui nu sunt importante și că datoria lui este să satisfacă nevoile părintelui.

Părintele narcisist manipulează, învinovățește, șantajează emoțional, își neagă sau minimalizează vorbele și comportamentele făcându-l pe copil să perceapă că el este cel care exagerează sau își imaginează lucruri, punându-și la îndoială propria realitate.

O formă de manipulare este triangularea – părintele implică o a treia persoană pentru a crea tensiune și conflict, pentru a evita să-și asume responsabilitatea pentru propriile comportamente sau pentru a întoarce o situație în favoarea sa. Părintele poate să îi înverșuneze pe frați unii împotriva celorlalți, creând o competiție între ei, comparându-i mereu, luându-le partea în funcție de interese. Tensiunea și conflictele iscate îl ajută pe acesta să preia controlul și să se simtă mai puternic.

Părintele poate implica alți membri ai familiei, prieteni sau figuri de autoritate în conflictele dintre el și copiii săi, manipulând acele persoane să îi ia partea (și folosindu-se ulterior de acest lucru pentru a-și întări poziția), spunând lucruri negative sau neadevărate despre copii, ca și cum ei ar fi problema. Îi învinovățește pe copii (ca și cum aceștia ar fi agresorii) și el, părintele, este victima îndreptățită să se poarte oricum pentru „a se apăra”.

– stimă de sine scăzută și lipsă de încredere în sine sau în alții – simți că nu ești suficient de bun, te îndoiești de tine și de capacitățile tale și ai nevoie de a fi aprobat constant de cei din exteriorul tău. Poți avea dificultăți în a-ți crea relații sănătoase, nu ai încredere în alții din cauza manipulărilor repetate și comportamentului impredictibil sau, dimpotrivă, ești mult prea credul și ai încredere în ceilalți fără să clipești;

– ai tendința de a le face pe plac altora – ai învățat să pui nevoile altora mai presus de ale tale și ai fost foarte atent la felul în care te comportai în copilărie pentru a nu-ți supăra sau dezamăgi părinții. Simți nevoia de a câștiga aprobarea și aprecierea celorlalți și crezi că doar dacă le faci pe plac și te comporți așa cum „trebuie” sau în acord cu așteptările lor, vei fi apreciat și iubit;

– îți este greu să stabilești limite și granițe de interacțiune cu ceilalți – părinții narcisiști au o nevoie puternică de control, fapt ce duce frecvent la încălcarea limitelor și granițelor copiilor. Poți chiar să simți că nu există niciun fel de „delimitare” în cadrul familiei tale, deoarece nu te simți ca un individ de sine stătător. Este posibil ca atunci, când te referi la tine, să folosești, de multe ori, în mod automat, cuvântul „noi”, pentru că așa ai fost învățat să te raportezi la familia ta. Nu există neapărat un „tu”, „mama”, „tatăl”, „sora” ori „fratele”, ci un „noi”. Pentru că nu ți-au fost respectate limitele sau nu ai învățat că este perfect în regulă să impui limite, îți este greu să faci acest lucru în interacțiunile cu alți oameni din viața ta;

– nu știi cine ești – este ca și cum identitatea pe care ți-ai format-o, nu te reprezintă. Părintele/părinții tăi și-au proiectat propriile insecurități și temeri asupra ta. Este posibil ca tu să ai multe conflicte interioare, să fi preluat credințe, atitudini și comportamente de la părinții tăi cu care nu ești neapărat de acord sau care în momentul de față nu-ți mai sunt de folos, dar să simți că nu poți renunța la ele, deoarece nu știi cum altfel să fii. Cu cât trece timpul și cu cât conștientizezi maniera în care ți-ai modelat personalitatea astfel încât să corespunzi părintelui narcisist, cu atât poți simți mai multă furie, confuzie și durere. Poți vedea, în același timp, „părți” din tine cu care într-adevăr rezonezi și pe care poți alege să le hrănești de acum înainte, care îți dau putere și pe care de cele mai multe ori le-ai ignorat sau respins, tocmai pentru că această manieră de a răspunde era parte din strategia de supraviețuire a copilului;

– îți este teamă de a nu fi respins și/sau abandonat – te-ai simțit respins și criticat de părinții tăi și ai început să crezi că trebuie să fie ceva în neregulă cu tine. În relațiile tale, poți simți adesea că e nevoie să pari altcineva decât ești pentru a nu fi respins de ceilalți;

– te confrunți cu anxietate și/sau depresie – abuzul narcisic are un impact puternic asupra dezvoltării emoționale și psihice a unui copil și contribuie, de multe ori, la declanșarea anumitor tulburări precum anxietatea și depresia;

– îți este greu să te exprimi pe tine – să îți exprimi emoțiile și să spui ce gândești. De multe ori simți că nu poți fi tu, autentic, că nu te poți exprima așa cum ți-ai dori. Poți simți teamă sau rușine și te întrebi cum te-ar percepe ceilalți sau ce s-ar întâmpla dacă ți-ai da voie să fii autentic;

– poți avea tendința de a intra în relații toxice, codependente , simți că nu te poți descurca de unul singur, te simți vulnerabil fără o persoană pe care o percepi puternică lângă tine.

Cum poți gestiona relația cu un părinte narcisist ascuns?

În primul rând, învață să recunoști comportamentele problematice și abuzive. Narcisiștii ascunși par grijulii și iubitori, dar comportamentele lor sunt adesea manipulative și egoiste. Își doresc să dețină controlul asupra ta, nu țin cont de nevoile și sentimentele tale, îți încalcă limitele, se victimizează pentru a obține ce își doresc.

Stabilește limite și granițe clare și ferme de interacțiune – poate fi dificil să stabilești limite cu un părinte narcisist, însă este important să faci acest lucru și să nu dai înapoi când începe să se victimizeze ori când încearcă să te facă să te simți vinovat, rușinat sau rău. Dacă este nevoie, limitează interacțiunile până ajungi la un nivel în care să te simți tu confortabil și evită să împărtășești prea multe lucruri personale, deoarece, din păcate, narcisiștii au tendința de a folosi ceea ce știu despre tine împotriva ta, când le este lor convenabil.

Observă dacă așteptările tale sunt realiste – acceptă că, cel mai probabil, mama/tatăl tău nu se va schimba niciodată. Nu poți să-i controlezi comportamentul, nu îl poți schimba tu, însă poți controla felul în care răspunzi. Tu decizi ce și cât ești dispus să accepți.

Nu lua lucrurile personal  – deși este greu să faci asta, gândește-te la faptul că felul în care se comportă părintele tău vorbește despre el, nu despre tine. Comportamentul lui izvorăște din propriile nesiguranțe și răni emoționale. Încearcă să înțelegi mai bine de ce se comportă în felul în care o face, însă fără a-ți compromite propria bunăstare. A înțelege nu înseamnă a accepta sau a găsi scuze unor comportamente abuzive. Dacă el/ea te rănește pe tine, într-un fel sau altul, acest lucru nu înseamnă că meriți să fii rănit, că ești mai puțin valoros, ci înseamnă că el are o problemă. Dacă reușești, cât de puțin, să nu iei la modul personal ceea ce părintele tău spune sau face, eviți să intri în poveștile și dramele lui și eviți să fii manipulat. În plus, amintește-ți că nu ai de ce să accepți comportamente nocive, toxice și care te rănesc din partea nimănui.

Nu intra în luptele lor de putere – de multe ori te poți simți provocat, într-un fel sau altul, și poți avea tendința de a reacționa impulsiv. Îți dorești să îi arăți mamei/tatălui tău că se înșală, că nu are dreptate, te superi pentru că „nu înțelege” ceea ce-i spui și te străduiești, în nenumărate feluri, să-l faci să înțeleagă și punctul tău de vedere, sperând că se va schimba. De multe ori nu sunt interesați să înțeleagă cu adevărat, ci vor doar să-și reîntărească poziția de putere în fața ta, așa că focalizează-te pe a-ți menține limitele și granițele și nu mai încerca să te justifici, să dai explicații ori să-ți ceri scuze pentru asta.

Păstrează-ți cumpătul și rămâi rațional – narcisiștii ascunși folosesc manipularea și șantajul emoțional pentru a obține ce-și doresc. Apelează la emoțiile tale și creează contexte favorabile pentru ca acele emoții să se amplifice. Dacă te focalizezi pe fapte, pe rațiune, pe logică, nu le mai hrănești nevoia de dramă.

Ai grijă de tine și fă din starea ta de bine o prioritate – tu ai o responsabilitate față de tine – să încerci să te vindeci, să începi să-ți pui nevoile și dorințele pe primul loc, să ai grijă de tine, de sănătatea și de bunăstarea ta fizică, psihică și emoțională. Relația cu un părinte narcisist este epuizantă și, cel mai probabil, nu te simți deloc bine în urma interacțiunilor pe care le ai cu el. Pot să se reactiveze dureri vechi, să apară stări de furie și tristețe, să te simți slăbit sau lipsit de putere, „mic” sau inadecvat. Nu îți depăși limitele cedând șantajului emoțional și nu te mai angaja în activități care îți fac rău.

Solicită ajutorul unui specialist – poate fi dificil să identifici și să gestionezi emoțiile pe care le ai față de mama/tatăl tău și relația voastră, poate fi dificil să conștientizezi ori să înțelegi anumite lucruri de unul singur, mai ales când mecanismele noastre de apărare sunt atât de iscusite, poate fi dificil să începi să schimbi și să menții schimbarea privind felul în care te raportezi și te comporți în relație cu părintele față de care, de multe ori, ai emoții contradictorii, iar un psihoterapeut te poate ghida și susține în acest proces de vindecare și restructurare.

Formează-ți un grup de sprijin – o rețea socială de persoane care au trecut prin ce ai trecut și tu și care caută, ca și tine, să se vindece sau ține-i alături pe oamenii în care ai încredere, cu care știi că poți vorbi. A nu fi și a nu te simți singur când te confrunți cu astfel de trăiri și situații poate fi extrem de util.

Dacă te simți pregătit, iartă – iertarea poate fi o unealtă puternică în procesul vindecării, însă nu uita că a ierta nu înseamnă a șterge cu buretele ce s-a întâmplat ori a accepta în continuare același tip de comportament, ci înseamnă a nu mai încerca să schimbi trecutul dorindu-ți cu îndârjire ca lucrurile să fi fost altfel decât au fost și a te elibera de suferința și furia care te-au consumat până acum.

Relația cu un părinte narcisist poate fi extrem de dificilă, însă dacă reușești să identifici comportamentele dăunătoare și să nu le mai accepți, dacă stabilești limite și granițe clare și ferme de interacțiune, dacă nu mai accepți să mai intri în jocurile lor de putere, ci începi să te focalizezi cu adevărat pe tine și pe bunăstarea ta, vei reuși să ieși din acest vortex emoțional distructiv. Meriți să te bucuri de viața ta și să trăiești așa cum îți dorești TU!

Dr. Ursula Sandner