Motto: “Dacă am vedea viața ca pe un câmp de flori, pe umerii nostri nu ar mai atârna poveri, ci s-ar odihni întotdeauna fluturii.” Cristi Iordache – Techniques of supervival
Există atâția oameni care nu știu (sau nu pot) să trăiască, oameni prinși în tipare comportamentale care le limitează viața. Câtă tristețe simt când îi văd. Sunt cei mai singuri și nefericiti oameni pe care i-am cunoscut.
Din categoria lor fac parte și multe generații de părinți care și-au trăit viața doar muncind să-și vadă copiii ”la casele lor”, au scăpat însă din vedere in tot acest timp in care au alergat doar dupa bunurile materiale, să-și iubească copiii la modul afectiv, să-i ia în brațe, să-i alinte, să se joace și să râdă împreună, să fie cei mai buni prieteni, să se deschidă unii în fața celorlalți, să se câștige unii pe altii.
Generația ”eu sunt părintele, tu ești copilul, între noi e o barieră și nu o putem depăși… tu, copilul, ești o responsabilitate pentru noi”. Când nu mai ești o bucurie pentru părinții tăi și devii o responsabilitate în care ei te-au transformat de-a lungul timpului, relațiile dintre tine și părinte se vor deteriora vizibil, toate canalele de comunicare închizându-se pe rând, mai ales dacă tu, ca și copil, te-ai eliberat din schema în care ei te-au pus: ”nu te poți descurca fără noi, ți-am oferit tot, ne-am ”sacrificat” pentru tine, sperăm să fii recunoscator și eventual să duci viața pe care ne-o dorim pentru tine, pentru că noi nu am mai avut timp să o trăim pe a noastră.”
Cine îi învață pe părinți să fie niște învingători în relația cu proprii lor copii? Suntem miliarde de oameni și culturi pe acest pământ și fiecare încearcă să supraviețuiască într-o bătălie continuă numită VIAȚĂ. Unii dintre ei au reușit extraordinar, lăsând urmași pregătiți să înfrunte viața cu tot ce are să le ofere, iar alții au dat gres, netrăindu-și propriile vieți și furând liberatatea copiilor. Și-au făcut rău de două ori…trăind apoi și neputința de a vedea cum copiii iși trăiesc libertatea departe de ei.
De aceea întreb, cine ne învață să trăim? Pe noi și apoi pe copiii noștri?
Probabil unii au învățat din propriile suferințe adevărate lecții și au încercat să-și trăiască viața ca pe un dar minunat, prețuind fiecare clipă ca și cum ar fi ultima; iar alții s-au împovărat cu limitări, tradiții, credințe, frici, îngrijorări și au privit viața cu teamă, nedeschizându-se ei; au închis relația cu universul și fluxul de iubire al acestuia, care nu a mai curs prin ei, câtă vreme ei nu s-au mai bucurat, au devenit cei mai triști și nefericiti oameni..e povestea tuturor acestor oameni care trăiesc ca niște fantome și ajung la 50-60 de ani cu regrete amare, asta dacă le mai joacă ”feste” conștiința.
Poate că nu există un manual de ”viețuire”, poate că nu e nimeni care să ne învețe cum să trăim, însă cu siguranță a existat acea bucurie primordială de ființă a universului, bucurie pe care am pierdut-o pe măsură ce am abandonat copilul din noi.
Un copil trăiește o adevărată tristețe atunci când își vede cei mai apropiați oameni, cei care i-au dat viață, că nu și-au trăit viețile și că s-au închis în amare palate de cleștar. Și dacă au făcut sacrificii, oare au meritat acestea? Își văd acum urmașii fericiți? Le-au dăruit toată iubirea lor, au împărtășit cu ei bucuriile și tristețile? Le-au oferit libertatea de care ei înșiși aveau nevoie?
Nu muriți pentru copiii voștri căci și ei vor muri o dată cu voi. Fiți vii! Bucurați-vă de viață! Arătați-le atât cât stiți și puteți toate frumusețile vieții, arătați-le palpabil cât de mult îi iubiți, fiți calzi și blânzi, cu vorbe care mângâie, dar nu le prindeți peștele, învățați-i să pescuiască pe oceanul libertății.
Pentru părinți și copii fericiți care învață să trăiască VIAȚA.
Cu speranță,
Oana Grigore
Dacă ti-a plăcut acest articol citește și:
Trairea sublima inseamna contopirea cu universul – Tratat de(spre) nemurire
”Oamenii ar vrea ca binele să li se întâmple, să li se ofere de-a gata, fără ca ei sa facă ceva pentru el. Ori așa ceva nu se poate! Nimic nu se face fără noi, fără participarea noastră. Starea de bine apare abia după ce am experimentat starea de rău. Abia după ce am văzut ce nu ne place, ce ne doare, ce ne face să suferim, abia atunci înțelegem că nu mai vrem și începem să ne căutam binele. Insă binele îl găsim doar în legatura noastră cu creatorul, cu Dumnezeu.” http://oficialmedia.com/de-ce-au-oamenii-nevoie-de-repere/
Îmi place ce ai scris….din păcate mă regăsesc…sunt unul dintre acei părinți care fac asta…sper să mă pot schimba..