Adeverința de bătaie. O țară de adulți recunoscători că au fost maltratați

Mii de oameni au început să depună mărturie, fără ca nimeni să le-o ceară. „Și eu am luat bătaie.” „Mama mă bătea cu lingura de lemn.” „Tata rupea cureaua pe mine.” Apoi, invariabil, concluzia: „Acum am o firmă.” „Acum sunt inginer.” „Acum sunt om.”

M-a surprins și mai mult altceva. Au apărut părinți care nu justifică bătaia primită, ci pe cea oferită. „L-am bătut trei zile la rând.” „L-am altoit cu furtunul de la mașina de spălat.” „A dormit pe burtă o săptămână.” Și, din nou, aceeași concluzie: „Acum e student la Politehnică.” „Acum e olimpic.” „Acum lucrează în IT.”

Mărturisirile acestea nu seamănă cu confesiunile unor oameni care își privesc trecutul cu regret. Ci cu prezentarea unei metode educative validată de rezultate — ca și cum diploma copilului ar funcționa retroactiv ca probă că loviturile au fost necesare. Discuția nu mai e de mult despre copilul din Constanța. E despre biografiile noastre.

Ca psiholog, cred că una dintre cele mai greu de acceptat idei este că memoria nu conservă trecutul, ci îl reconstruiește. Nu ne amintim copilăria așa cum a fost, ci povestea pe care am fost nevoiți să ne-o spunem despre ea ca să putem trăi mai departe. Un copil de șase ani nu interpretează o palmă ca pe un act pedagogic. O trăiește cu frică, umilință și neputința de a nu se putea apăra — uneori ca pe convingerea că e rău și merită ceea ce i se întâmplă. Dar copilul acela nu poate ajunge la concluzia că omul de care depinde pentru hrană, protecție și iubire este periculos. Costul psihic ar fi prea mare. Așa că schimbă explicația: nu părintele e nedrept, eu sunt dificil; nu părintele și-a pierdut controlul, eu am meritat să fiu dat cu capul de pereți, să fiu tras de păr, să fiu învinețit cu lingura de lemn. Pentru că eu sunt rău.

Anii trec, frica se estompează, corpul uită intensitatea momentului, dar mintea păstrează explicația. Nu ne mai amintim cum scrășneam din dinți când auzeam cheia în ușă, nodul din stomac, rușinea, promisiunile disperate că vom fi mai cuminți. Ne amintim doar concluzia ingenios construită ca să putem merge mai departe: „mi-a prins bine”. Poate de aceea atât de mulți oameni simt nevoia să intervină sub asemenea filmări. Nu o apără, neapărat pe femeia din Constanța, cât își apără propria poveste. Dacă palma primită acum patruzeci de ani nu a fost necesară, trebuie să accepte că au suferit inutil. Puține adevăruri sunt mai greu de integrat.

Ceva m-a impresionat însă chiar mai mult decât justificarea bătăii: felul în care părinții își evaluează succesul. Niciunul nu vorbește despre relația cu propriul copil. Nimeni nu spunea „fiica mea mă caută când îi este greu” sau „copiii mei se simt în siguranță lângă mine”. Toate argumentele sunt externe — facultate, serviciu, olimpiadă, salariu — ca și cum succesul profesional ar putea certifica moralitatea unei copilării. Practic, o seamă de parinți asociază succesul copiilor în viață cu bătaia pe care ei, ca părinți super responsabili, au administrat-o sistematic.

E o eroare de logică pe care o facem surprinzător de ușor. Un copil care ajunge medic, profesor sau inginer nu demonstrează că bătaia l-a format. Demonstrează doar că a ajuns medic, profesor sau inginer din varii motive. Între cele două afirmații e o diferență uriașă, și viața nu are grup de control — nu vom ști niciodată ce ar fi devenit acel copil crescut fără violență. Dar avem, totuși, un grup de control, la scară mult mai mare decât orice studiu de caz din comentarii: țările care au renunțat de generații la bătaie ca metodă de educație continuă, straniu, să producă medici, ingineri, cercetători, antreprenori. Se pare că universitățile nu cer, la înscriere, o adeverință că ai fost bătut suficient în copilărie.

După zeci de ani de cercetare, sunt foarte puține lucruri asupra cărora psihologia e atât de consecventă: pedeapsa fizică nu produce copii mai echilibrați sau mai disciplinați pe termen lung. Produce mai multă anxietate, mai multă agresivitate, mai multă rușine, tulburări de atașament și relații mai fragile cu părinții. Și. totuși, continuăm să spunem „uite ce om a ieșit” — de parcă rezultatul ar valida metoda educației prin violență, nu s-ar produce în ciuda ei.

Poate întrebarea corectă nu e ce a ajuns acel copil, ci cine ar fi putut deveni dacă nu ar fi fost nevoit să transforme frica în recunoștință.

Iar cel mai tulburător lucru din toate comentariile acelea nu e că încă există oameni care cred că bătaia educă. E că există atât de mulți adulți care, după treizeci sau patruzeci de ani, nu mai pot face diferența între ce au simțit atunci și povestea pe care au fost nevoiți să și-o spună despre ce au simțit. Pentru că dacă palma nu a fost necesară, dacă loviturile nu au avut niciun rost, dacă succesul lor nu s-a datorat violenței, rămâne doar un adevăr simplu și greu de suportat: copiii care au fost au suferit degeaba.

În fond, întrebarea nu ar trebui să fie dacă am supraviețuit bătăilor din copilărie, ci alta.