Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

Și profesorii sunt oameni…

Și profesorii sunt oameni…
Suntem în ultimele zile ale unui an în care școala românească a fost așezată, din nou, pe nicovală și lovită cu zeci de baroase, fiecare încercând să îi dea forma pe care el o dorea.

Anul provocărilor pentru profesori

A fost un an în care, ca de obicei, fiecare greșeală a profesorilor a fost întoarsă pe toate părțile, analizată și răsanalizată, iar autorii condamnați fără drept de apel. Realizările au trecut, tot ca de obicei, neobservate.

Un an în care s-au schimbat câțiva miniștri, s-au modificat metodologii din mers, pe genunchi, fără studii de impact și fără o analiză a realităților din teren.

Un an în care structura anului școlar s-a modificat, ca de obicei, transformând semestrul I într-o „cursă mortală I, II și III”. Semestrul II ne-a pus capac. De fapt Covid-ul ne-a pus capac în semestrul II. La fel și incompetența ministeriabilor noștri.

Un an care la sfârșit găsește profesorii extenuați, obosiți, scârbiți, dezamăgiți. Sunt copleșiți de neputința de a schimba ceva, de revoltă împotriva unei societăți de-a dreptul dușmănoase.

Omul din spatele catedrei

În spatele catedrei există întotdeauna un OM. Este un om despre care nu se știe câte sacrificii face. Este un om pentru care profesia contează mai mult decât sănătatea sau viața proprie. Este un om care dăruiește fără să ceară nimic. Tot ce și dorește acest OM, este respect și recunoașterea muncii.

Din păcat, de mulți, de mult prea mulți ani tocmai de acest lucru nu se mai bucură profesorii. pentru că mereu au fost folosiți ca scut în contracararea nemulțumirii părinților și elevilor pentru un sistem care are nevoie de resuscitare.

Dar cel mai dureros este faptul că nu sunt tratați cu respectul și considerația pe care o merită tocmai de către cel care ar trebui să știe cel mai bine ce eforturi au făcut în acest an colegii mei, adică de către ministrul lor. Acesta din ne-a ascultat pe la uși, ne-a aruncat în vâltoarea învățământului on-line fără niciun sprijin. Dar spre surpriza tuturor am făcut față și chiar am făcut treabă bună.

A fost un an în care toți: politicieni, părinți, elevi, jurnaliști, analiști au uitat că și profesorii sunt oameni. Acești profesori pe care societatea a pus tunurile au familii, au copii, au probleme de sănătate…sunt tot oameni.

Merg pe stradă și privesc la colegii mei. Anul acesta i-a îmbătrânit, le-a șters zâmbetele, le-a ucis speranțele.
Acum, în ceasul al XII-lea, aș vrea ca toți să înțeleagă că oamenii de la catedră sunt cei de care societatea are cea mai mare nevoie.

În spatele catedrei este întotdeauna un om. Și acest om este gata să sacrifice totul, pe sine, familia, pentru că așa simte și crede el că este bine pentru cei pe care îi educă.
La sfârșit de an mă înclin în fața ta, OM din spatele catedrei!!!!