Despre premoniții și Dumnezeu cu Dr. Constantin Dulcan

Dumitru Constantin Dulcan- medic neurolog şi psihiatru, doctor în ştiin­ţe medicale, bun cunoscător al filosofiei ştiinţei şi pionier în scrierile din domeniul con­ştiinţei.

Fragmente extrase din emisiunea „Altceva”, cu gazda Adrian Artene.

Adrian Artene: Știința deocamdată jonglează cu acest termen „întâmplare”. Practic, ne-am născut din întâmplare.

Constantin Dulcan: Știți ce se spunea despre întâmplare, că este acel eveniment în care Dumnezeu preferă să rămână necunoscut. Și întâmplarea face jocul necesității. Adică o necesitate își rezolvă problemele printr-o întâmplare, dacă un eveniment poate fi întâmplare. E greu să spui că totul este predeterminat, ar însemna să fie totul în fatalitate. Ceea e greu să credem… dacă am un ceas și îl pun pe masă și cade, a căzut pentru că cineva acolo sus mi-a dat peste mână. Eu nu cred lucrul asta. Adică acesta este principiul meu: trebuie să fii bine informat științific, dar nici să fi agonisit totul ad litteram.

A.A.: Era de altfel și o butadă a Sfântului Pavel care în direcția aceasta se îndrepta, spunând că un ateu cu fapte bune pare mai plăcut în fața lui Dumnezeu, decât un credincios cu fapte rele.

Constantin Dulcan: Un antropolog a stat vreo sapte ani într-un trib, să vadă cum se gândește. Întrebat ce părere are despre [întrebarea] „Dumnezeu există?”, el a răspuns următorul lucru: „Eu nu am argumente nici să-l susțin nici să-l neg.”. Mi s-a părut atât de mult bun-simț. De fapt știți ce înseamna argument? Unu, să ai niște explicații posibile științifice. Apoi, orice informație nouă necesită o conexiune neuronală nouă. Ei bine, o informație nouă la patru ore formează o nouă conexiune. Asta îmi întreține creierul pentru că mă obligă să fac noi conexiuni. În unele zone ale cunoașterii, creierul meu, al tuturor e capabil să facă această conexiune, să îmi dea un răspuns, la alte zone de cunoaștere nu e capabil.

Citește și: Dumitru Constantin Dulcan – Legea binelui

Cu alte cuvinte, dacă eu nu pot să înțeleg existența a ceva din Universul ăsta – am luat exemplul „nu pot să înțeleg că există Dumnezeu”- n-am argumente. Bun, perfect, n-am nimic cu oamenii ăia. Pentru că sunt oameni care respectă un cod etic de comportament civic, și care cred că sunt mai plăcuți lui Dumnezeu decât unii care se duc la biserică, dau cu capul de ziduri rugându-se și când ies de acolo se duc direct la cârciumă și se îmbată, se înjură sau își bat soția, fac lucruri care nicicum nu mai înseamnă un respect pentru semeni. Atunci eu spun, cred că lui Dumnezeu, ateii cu simț civic sunt mai plăcuți decât credincioșii care dau cu bâta în Dumnezeu.

A.A.: Ați săpat în „Inteligența materiei” după darurile lui Dumnezeu. A fost, poate, în acea perioadă de comunism, cea mai subtilă formă de a vorbi despre Dumnezeu într-o societate care nu îl accepta, îl respingea. 

Constantin Dulcan: Să luăm câmpul electromagnetic. Este un lucru extraordinar. În primul rând ce facem noi acum, transmitem pe acest câmp, pe aceste unde. Mie mi se pare că mintea umană a fost extraordinară, trebuie să aduci aici un elogiu imens minții umane și celui care a putut să transforme o imagine și câmpul acela invizibil în vizibil. Că de fapt asta facem noi, noi ne creăm propria realitate. Pătrundem într-o dimensiune intimă, extrem de mică. Citeam într-o revistă, se aprecia că nici cel mai perfecționat microscop de la CERN (sediul de la Geneva unde se studiază particulele subatomice) nu este capabil să evidențieze unele particule, atât sunt de mici. Noi vedem lumea așa și suntem programați așa. Faptul că eu vă văd pe dvs., că eu sunt aici, că aici avem niște obiecte este o programare inteligentă, altfel nu ne-am înțelege.

Dar dincolo, în Universul cuantic, noi nu suntem așa. Nu există sus-jos, dreapta-stânga, nu există ieri-azi-mâine, există un singur moment, prezentul. Așa ne explicăm de pildă profețiile. Unii oameni au acces la asta. Și mie mi s-a întâmplat în plină zi să îmi dau seama ce se va întâmpla într-un timp următor. Ne vedem succesiv în maniera asta pentru că ne este util existenței noastre. Dacă nu am fi fost programați așa, să sesizăm aceste distanțe dintre noi, pur și simplu nu ne-am fi înțeles. La nivel de atom distanțele sunt imense.

A.A.: Intră în această categorie, spuneați acum de profeții, visele premonitorii? Dvs. mărturiseați că întotdeauna ați avut un vis premonitoriu înaintea unui moment dificil. Ce ați visat atunci?

Constantin Dulcan: Lucrurile stau așa: eram în fața unei prăpăstii doar în slip și prăpastia avea un perete vertical ce avea 80m. Știam că trebuie să cad. Am început să cad cu capul în jos, din metru în metru erau stânci ascuțite și smulgeau carnea de corp. În timpul căderii eram conștient că dacă nu mă redresez și vin cu capul în jos înseamnă moarte, înseamnă execuție (era vorba de anchetă). Dacă mă redresez înseamnă că am scăpat cu viață. Exact a doua zi am fost chemat și mi-au spus: „Domnule, n-ai fost niciodată discutat la cel mai înalt nivel pentru că ai scris ce ai scris.” – unii spuneau da, alții nu. N-ați crede, în funcție de ce poziții aveau, că mi-ar fi spus: „Du-te și râde-le în față la toți. Toți au venit să spună că ești vinovat pentru că ești trist. Nu mai fi trist”.

Ulterior a fost un om, a venit odată la un consult, dar nu-l știam, nu mă cunoștea. Noroc că am fost amabil, că eram în afara programului, puteam să spun că mă duc acasă, dar n-am făcut-o. După ce îi dau rețeta se duce, deschide ușa, se întoarce: „Eu v-am salvat!”. M-am ridicat atunci și am spus, „O singură rugăminte am, spuneți-mi cum ați avut curajul?”. Toți cei care apărau oamenii atunci erau considerați complici. Și omul mi-a răspuns acest lucru: „Domnule dragă, în țara asta mai trebuie și cineva să aibă curajul să spună adevărul”. Și a plecat! Un om de o decență și de o seriozitate cum nu poți să îți imaginezi. Aproape îți vine să crezi că intervenția a avut un alt autor, de dincolo.

Lorena Iordache

„O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a transformat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.”

„Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă stăruinţa superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

― Albert Camus, „Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd.”

Distribuie acest articol Oficial Media