08/03/2021

Cicero spune că, în general, bătrânețea e socotită odioasă pentru patru motive

Primul este că trebuiesă te retragi din viața activă. Contra-argumentele lui Cicero sunt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o șansă, pentru căpoți să te dedici integral vieții contemplative, adică vieții de reflecție, de analiză și de înțelegere pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viața cetății sau în viața ta profesională.

Cum vă spuneam, și creativitatea celui care se concentrează pe viața contemplativă este integrală,când omul este, totuși, sănătos. Dar și când e bolnav.

Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrânețe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet până la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a împiedicat să facă ce a făcut.

Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moștenitorilor lui când au vrut să dovedească în fața tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ș.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în fața tribunalului și a citit cu voce tare ultima lui producție – Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcționeze normal în familia lui. Așadar,obiecția cu retragerea din viața activă nu ține, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.

Al doilea lucru trist:șubrezirea corpului. Nu putem să fim atât de optimiști încât să spunem că bătrânețea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Și că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des.Exercițiul lamentației devine o ocupație zilnică. Te plângi că nu mai ai puterea tinereții, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinerețe să ai puterea unui elefant? Și ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator și a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneți că ați vrea să fiți Platon cu niște mușchi de gladiator, pentru că nu ține,trebuie să vă specializați, la un moment dat.

În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care Homer spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decât de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înțelepți, decât de un mare combatant. Depinde ce înțelegem prin „putere”, depinde de funcționalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.

Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reamintește că toată viața noastră ni s-a spus, de cei mai vârstă, de profesori și maeștri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare și atât de riscantă. De obicei, nu reușim. Ei bine, la bătrânețe căpătăm pe gratis ce n-am obținut prin efort la tinerețe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem, în sfârșit, în situația de a deține virtutea.

Bătrânețea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele esă fii înconjurat de tineri și să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân decât entuziasmul unor tineri care îl respectă și care descoperă în acest fel câteva virtuți pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politețea, respectul, filiația ș.a.m.d.

În sfârșit, a patra problemă legată de bătrânețe e că se simte pe aproape moartea.

Cicero se străduiește să ne vindece de această spaimă.

Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani și lumea nu s-a învățat cu asta”.

Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morții e neglijabilă, nu contează, nu poți să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e așa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici când e vorba de gândire, înțelegere, cunoaștere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atât mai mult va putea gândi când va fi liber de această povară. În consecință,sufletul nu are decât de câștigat.

Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrânețe e un exces. Când moare un bătrân, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violență, fără intervenții brutale din afară.Dramatică e moartea tinerilor. Când moare un tânăr, ai senzația unei flăcări peste care cade un torent. Și, de fapt, se moare la toate vârstele. Ideea că nu se moare decât la bătrânețe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrânețe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decâtmoartea unui bătrân care, în fond, e la un sfârșit de ciclu, la un sfârșit de recoltă și nu se poate aștepta să rămână pe scenă la nesfârșit.

Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există și un soi de sațietate de viață. Nu mai vrei. Ideea „aș vrea să iau totul de la început” – spune el – e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, când ajunge la capăt, să revină la linia de plecare și să se tot învârtă dement pe același traseu.

Cicero vorbește și de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniștitor: oameni, mult mai inteligenți decât noi toți la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.

Ca să vin și cu o notă personală: pentru mine, bătrânețea și moartea însăși sunt o sursă uriașă de curiozitate. Sunt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămân curios și să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întâmpla.

Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrânețe:„A fi bătrân e o aventură. Să ieși din cadă și să ajungi la telefon sau pur și simplusă cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deșertul Gobi, călare pe o cămilă”.

Distribuie acest articol Oficial Media
Share